Prin natura împrejurărilor am avut posibilitatea să bat lumea în lung și în lat. M-am tot plimbat. Din Africa de sud până în Suedia, din Spania până în China (cu o lungă escapadă în subcontinentul indian), din Marea Britanie până la antipozi-în Noua Zeelandă. Am întâlnit oameni de toate felurile. Mi-au plăcut, am discutat cu ei, am stat la aceeași masă. Am încercat și de cele mai multe ori am reușit să le înțeleg filozofia de viață. Dar nicăieri, în lumea asta largă, nu am întâlnit fascinația prostească pe care românul o nutrește față de străin. Oricare ar fi el, străinul, și de oriunde ar veni.

Urmărind firul istoriei poporului meu găsesc, repetată, aceeași și aceeași seducție resimțită în fața străinilor. Descopăr nesfârșitul șir al cruntelor deziluzii  legate direct de strania idee românească că străinătatea ne este superioară, de credința cu nimic confirmată că oamenii  de acolo sunt mai buni decât noi, mai serioși. Cu cât caut mai mult, cu atât mai des întâlnesc părerea păguboasă că doar ei, străinii, ne-ar putea  aduce ceea ce (nu numai din vina noastră) ne-au lipsit dintotdeauna: liniștea și bunăstarea.

Varianta cu ”străinul cel capabil” am experimentat-o pe pielea noastră încă din antichitate, cu romanii. Ne-am vândut atunci conducătorul autohton pentru fericirea adusă împăratul străin. Și ne-am trezit cotropiți și jefuiți mai mult de un secol.

Nu ne-a fost îndeajuns. Am continuat să ne manifestăm păguboasa meteahnă cu turcii, apoi cu ungurii, cu franțujii, cu germanii, cu evreii, cu rușii… O trăim din plin acum, cu americanii. Pe toți i-am tratat cu considerație, cu prietenie, parcă vrăjiți de ei. De fiecare dată ne-am încrezut în promisiunile lor. Am crezut cu tărie că ei ne vor ajuta, că ne vor binele, că ne va fi mai bine. Și i-am acceptat aici. Și le-am urmat sfaturile, uneori poruncile. Ca răspuns, toți ( fără excepție) ne-au oprimat, ne-au desconsiderat, ne-au furat și ne-au umilit.

Mi-ar fi ușor să dau exemple, să adaug nume. Dar nu dispun de spațiul destinat unei asemenea cronici imense. Sunt sigur însă, fiecare dintre noi are în minte nenumărate nume asociate unor figuri alogene sinistre, acceptate de-a cursul anilor în pozițiile cheie ale statului. Nume în directă conexiune cu îngrijorător de lunga listă a umilințelor, furăciunilor și durerilor acestui popor.

Nu susțin xenofobia. Am prieteni pe multe dintre meridianele lumii și îl prețuiesc pe fiecare la fel de mult. Remarc, numai, existența prostescului mecanism prin care noi, românii, credităm apriori, fără nicio bază reală, pe oricare străin ca fiind mai capabil decât noi.

Ne-am închinat în fața înaltei porți. Am acceptat cu frenezie domni străini și i-am hrănit pe fanarioți. Am cerut să vină și am îngenuncheat în fața unui german obscur pe care l-am uns rege al țării iar pe urmașii săi îi mai socotim, încă, a fi suveranii românilor. Încrezători într-o prietenie adevărată, uneori ne-am supus voluntar (crezând că ne va fi mai bine) unor alte popoare. Cum să n-o faci? Ele erau purtătoarele mândre ale unor mărețe epitete: ”patria luminilor și a egalității”;”Reich-ul celor 1000 de ani”; marele prieten de la răsărit”; ”părintele democrației mondiale”… Toate ne-au invadat prietenește cu trimișii lor, i-au postat în poziții cheie și ne-au supus și ne-au jefuit nemilos.

Ne spunea, la jumătatea secolului trecut, genialul gazetar Pamfil Șeicaru: ” Ştii că Moldova şi Valahia erau denumite în epoca fanarioţilor Peru al grecilor? Că mult ne-au jumulit şi, bineînţeles, cu complicitatea clasei boierești a cărei ticăloșie nu se dezminte în tot lungul amărâtei noastre istorii” Și, adaugă: ”Aș vrea să scriu o carte menită să vindece pe românii prea creduli în așa-zișii aliați” N-a reușit s-o facă.

Au trecut milenii, s-au perindat secolele, s-au scurs decenii. Nici azi nu ne-am vindecat. Suntem, încă, bântuiți de atât de păguboasa vrajă. Iar și iar ne trezim prizonieri ai acestei nefirești fantasme. După atâtea deziluzii mai credem că, dacă îi primim pe străini cu admirație, amiciție, deschidere și plecăciune, vom fi tratați asemenea. Și, cu toate că din nou constatăm că ne-am înșelat, persistăm cu o inexplicabilă încăpățânare în greșeală. Se pare că nu suntem capabili să extragem învățăminte nici chiar din atât de repetatele și cruntele deziluzii.

Cu mai puțin de doi ani în urmă, constatând că nu mai existau români capabili, am votat ca președinte de țară (într-o stranie efervescență) un personaj submediocru, primarul pătat al unui oraș de provincie. Meritul său? Unul singur. Se trage din nemți! Urmarea firească? Conform matricei îndelungat repetate, ne-am ars din nou.

În chiar zilele acestea, o femeie absolut necunoscută, cu un trecut recent ce dovedea că nu are pic de respect pentru români și pentru țara lor, o aventurieră care venise aici numai pentru a profita financiar de pe urma corupției autohtone, era gata să devină primar al celui mai bogat sector al capitalei. Meritul ei? Unul singur. Este franțuzoaică! Acum, madame, considerată o binefacere ratată pentru București, este invitată frenetic la posturile de televiziune de unde ne dă sfaturi despre democrație cu aerul că se adresează unor handicapați mintal…

Ne vom trezi vreodată? Sub ochii noștri indiferenți, ne moare istoria. Ne este ucisă tradiția. Ne rușinăm de noi. Sub presiunea străinătății ne renegăm înaintașii. Acceptăm cu ușurință că tot ce este rău ne aparține și că tot ce este bine vine din partea altora. Orbi parcă, suntem de acord că ceea ce pentru noi este înjositor și degradant, pentru ei este nobil și înălțător. Am început să credem că până și pământul țării nu produce pentru noi atât cât produce pentru ei. Le cedăm ușor, sinucigaș, bogățiile României. Le vindem pe nimic strădania de decenii a părinților noștri. O facem din convingerea că ele, bogățiile pământului nostru și miile de intreprinderi, sunt proaste pentru noi, inferioare calitativ, prea scump de exploatat și de utilizat. Doar că, odată cedate, ele se dovedesc a fi bune pentru ei, rentabile și profitabile…

Remarcând păguboasa noastră fascinație față de străinătate și persistentul sentiment de inferioritate al românului pentru simplul motiv că este român, iată ce ne sfătuia zilele trecute un străin, un evreu american , profesorul Paul Gottfried, invitat al universității Alexandru Ioan Cuza din Iași: ”Trebuie sa fiţi motivaţi în aceste relaţii de ceea ce e bun pentru țara dumneavoastră, nu de sentimentul ruşinii sau al inferiorităţii morale. Nici nu trebuie să lăsaţi să deveniţi complet dependenţi de marile puteri, aşa cum aţi fost forţaţi sa faceţi sub sovietici și, înainte de asta, sub domnia nazistă.

In final, ţara dumneavoastră poate avea doar două tipuri de viitor: să fie o Americă de mâna a doua, proslăvind “deschiderea”, “diversitatea”, si “drepturile omului”, sau să fiţi urmaşii strămoşilor dumneavoastră. A fi român nu trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia globală, dar ar trebui să vă împiedice de la a le lua prea în serios. Și dacă sunteţi îndreptăţiţi să reconstruiţi infrastructura materială după deceniile devastatoare ale dictaturii comuniste, aceste preocupări economice nu ar trebui sa fie exclusive. Nu ar trebui să vă facă să uitaţi cine sunteţi.

Moralitatea publica si cultura naţională vă definesc ca naţiune istorică, si aveţi o datorie colectiva de a controla aceste forțe în interiorul graniţelor dumneavoastră.(…)  Veţi face mai multe pentru dumneavoastră rămânând naţiunea lui Eminescu si a lui Vasile Alecsandri decât dacă urmaţi ca nişte sclavi directivele multiculturale ale UE sau devenind ceea ce decid că trebuie să fiţi experţii în politică externă de la Washington”

Dacă eu sau dumneata am rosti asemenea cuvinte, imediat am fi catalogați ca naționaliști extremiști, ca oponenți ai progresului democratic, ca anti americani și anti europeni. De ce? Fiindcă, fascinația păguboasă a românului în relație cu străinătatea este cultivată, încă, prin costurile uriașe ale unui monstruos  aparat de propagandă, de la cel mai înalt nivel. Românesc.