Viitorul Uniunii Europene – o problemă de încredere (dureroasa experiență românească)

images 1. România, membră a UE, doar o piață de desfacere, o neocolonie?

Procesul aderării României la Uniunea Europeană a fost unul îndelungat și, din punctul de vedere românesc, extrem de dureros. Contrar aparențelor, dorința României de intra în UE nu a fost o alegere proastă. Nici măcar nu cred că a fost o alegere. Pentru țară, atunci (și nici azi) nu exista alternativă viabilă.
Privind retrospectiv, pare că a fost ieri. Dar ar trebui, poate, să ne amintim că drumul nostru spre ”binefacerile” UE a început încă din 22 iunie 1995: data la care România a depus cererea oficială de aderare. Trăită atunci, părea o zi măreață. Părea un vis pe cale de a se împlini. Se năștea speranța că, în sfârșit, vom fi acceptați ca parte a elitei civilizate europene. Eram încrezători că, sprijiniți de celelalte state ale Uniunii, vom trăi și noi românii o viață ca în occident. Doar așa ni se promisese!
Dar UE nu s-a grăbit. Până la obținerea acordului de aderare (în martie 2007) a fost necesar să trecem dintr-un mileniu în altul. Au trebuit, deci, să se scurgă 12 ani. Pentru noi, grei. Spun ani grei deoarece au fost plini de renunțări și de compromisuri. Urmare a presiunilor directe sau indirecte ale celor ne promiseseră că le vom fi egali și îngenunchiați de condiționările organismelor financiare internaționale, timp de mai mult decât un deceniu, am fost martorii neputincioși ai propriei decăderi economice și sociale. Una fără de precedent. Am pierdut, într-o duzină de ani, mai mult decât într-un război!
În deceniul acela de zbuciumată așteptare, intervențiile străine infiltrate până în cele mai ascunse domenii ale economiei și ale socialului s-au înmulțit îngrijorător. ”Vă ajutăm!”,ni s-a spus. ”Vă pregătim să ajungeți la nivelul necesar pentru a fi admiși”afirmau ei în timp ce ne distrugeau economia și ne desființau armata. Urmările acestei ipocrite bunăvoințe, susținute furibund și rușinos de politicieni români inconștienți, privite azi prin perspectiva timpului și simțite prin realitățile din jurul nostru, apar ca fiind, fără de tăgadă, dezastruoase. Sunt voci care afirmă că ne-am plătit cu miliarde primirea în UE: cu contractul Bechtel (1,3 miliarde de euro pentru 50 Km de autostradă niciodată terminată); cu contractele EADS (peste o jumătate de miliard de euro fără a fi nici azi primiți în spațiul Shengen); cu vânzarea pe nimic a Petrom (întreaga exploatare, prelucrare și comercializare a petrolului și gazelor românești); prin cumpărarea celor două fregate britanice (în stadiul de fier vechi, plătite ca noi – nouțe și apoi modernizate tot pe banii noștri); cu miile de privatizări (a se citi: vânzări pe nimic) în beneficiul unor firme aparținând acelei Uniuni ”binevoitoare”. Bunăvoință care a demolat până la temelii economia autohtonă.
Poate mulți mă vor contrazice. Și este dreptul lor s-o facă. Dar acum, după trecerea a două decenii, se vede tot mai clar că principalul obiectiv al decidenților din cadrul UE a fost ca, în momentul aderării, România să nu mai poată reprezenta un concurent serios în niciun domeniu. Și, indubitabil, să devină și să rămână apoi doar o piață de desfacere. În final, urmând să ajungă, la propriu, un fel de neocolonie europeană, un stat în genunchi, din exploatarea căruia să se scoată, fără nici un risc, tot ceea ce se putea scoate. Până la completa sa secătuire.
2. Acesta a fost planul?.
Planul, dacă acesta a fost, a reușit pe deplin. Azi, la opt ani după aderare și la douăzeci de ani de la exprimarea intenției de a aparține UE, România nu mai are aproape nimic al ei. Nici măcar suveranitatea! Și, ca bonus, a pierdut și speranța că va ajunge, în viitorul previzibil, la nivelul țărilor dezvoltate din Uniunea Europeană. De ce? Pentru că, la 18 nov a.c., președintele Comisiei Europene, practic președintele UE, a acceptat dezvoltarea Uniunii cu ”mai multe viteze”. Mai pe înțelesul tuturor, cei săraci (sau aduși în starea de sărăcie) vor rămâne tot săraci, iar cei bogați (sau îmbogățiți și pe spinarea celor dintâi) vor deveni și mai bogați. Prin urmare, era spulberată una din principalele rațiuni ale dorinței de aderare ce a animat statelor est-europene (inclusiv România): speranța că vor fi sprijinite să depășească fără suferință etape dureroase previzibil de parcurs; să atingă cu efort propriu dar și alături de prieteni de nădejde, nivelul de dezvoltare și de trai din occident.
Vestea că vom rămâne tot săraci vine în momentul în care, din cauza efectelor spolierii economice și a decăderii drastice pe plan social, aproape un sfert din forța de muncă tânără a țării a luat drumul pribegiei. Practic, înafara faptului că ne-au plecat semințele viguroase necesare cultivării unui viitor sănătos, nu mai avem economie națională, nu avem bănci românești, nu ne mai aparțin bogățiile subsolului și ale solului. Legislația, bugetul, armata sau deciziile politice naționale importante, nu mai sunt subordonate intereselor românești. Mai nou, până și guvernul este ”fabricat” și trimis gata ambalat de la Bruxelles! Direct sau indirect suntem supuși unei presiuni permanente care ne obligă la subevaluarea și în unele situații la negarea totală a valorilor naționale, a tradițiilor ori a personalităților istorice proeminente. Locul rămâne gol. Încet, dar sigur, istoria unui vechi popor european devine vidă! Vrem – nu vrem, am ajuns în jalnica stare de a fi un stat condus (pe față, fără pic de jenă!) aici, acasă, de ambasadorii marilor puteri acreditați la București.
În plus, pentru ca orice urmă de optimism să se spulbere, constatăm că Uniunea Europeană, ca instituție suprastatală, se dovedește incapabilă (sau nu dorește) să administreze egal, în folosul tuturor popoarelor componente, provocările momentului. Se păstrează și se întărește climatul nonlucrativ al impunerii (cu brutalitate) voinței câtorva ”aleși” și al împărțirii celor 28 de țări în state de prima, de a doua sau de a treia mână.
Egalitatea și democrația promise inițial, dezvoltarea durabilă a tuturor cu contribuția tuturor, s-au probat a fi simple lozinci, niște deziderate niciodată atinse și aparent tot mai îndepărtate. Probabil, de la începutul anului viitor, inclusiv libera circulație pe teritoriul UE ne va fi restricționată (vezi documentul 14300/15 din 1 decembrie 2015 redactat de Preşedinţia în exerciţiu a Consiliului European). Euro, ca monedă comunitară, este în cădere liberă. Față de 2006, când paritatea cu dolarul era de 1,58 dolari SUA pentru 1 euro, moneda europeană s-a devalorizat cu 33%, iar prăbușirea continuă vertiginos
3. Este unită Uniunea?
Nu îmi place s-o spun dar, în ciuda denumirii sale,Uniunea dovedește a nu fi unită. Analizate, dramaticele evenimentele sociale și economice recente care au zguduit UE, inclusiv modul de abordare a fenomenului migrației de populație dinspre țările afectate de ”primăvara arabă” și de genocidul din Siria, conduc spre concluzia lipsei de unitate. Sunt tot mai multe vocile care afirmă că UE reprezintă doar o fantezie, o dorință niciodată împlinită, un semieșec. Unii cad în extremă, considerând-o ”un amalgam de legi, unde tot ăia mai mari, îi sug pe ăia mai mici”(*) Alții, cum ar fi ziariștii publicației poloneze ”Gazeta Wyborcza”, se întrebau încă din urmă cu câțiva ani dacă mai putem, ori nu, avea încredere în Uniunea Europeană (**) Țările componente ale Uniunii, noi cei douăzeci și opt, trăim practic în lumi cu totul diferite, avem interese diferite (uneori contradictorii) și, ceea ce este mai grav, ni se permite de către administrația suprastatală europeană să dispunem în proporții diferite de viitorul nostru.
4. Cât de puternică este puterea militară a UE?
Întrebarea de mai sus nu are încă un răspuns pe deplin edificator. Pare ilogic, dar Uniunea Europeană, însumând o populație de peste o jumătate de miliard de oameni, posedând 28 de armate naționale în interiorul său (unele posesoare de arme nucleare), nu dispune de o forță militară a sa. Din punct de vedere al protecției militare proprii, Uniunea este adiacentă unei alianțe transatlantice, NATO. O alianță condusă din afara Europei, și ale cărei interese strategice nu întotdeauna corespund cu cele ale popoarelor europene. UE și NATO sunt două entități complet distincte. Ele colaborează birocratic, pe baza unor parteneriate, dar NATO nu reprezintă și nu poate reprezenta în nici un caz ”brațul înarmat al Europei”, forța militară palpabilă a Europei, cu comandă și obiective proprii – o forță de descurajare unică, aparținând continentului unit.
Întruniți la Bruxelles în decembrie 2013 pentru a discuta viitorul militar al UE, șefii de stat și de guvern ai statelor componente nu au reușit să ajungă la un punct de vedere comun. David Cameron, spre exemplu, s-a opus unei puternice forțe militare europene pe motiv că un astfel de demers ar slăbi unitatea NATO. ”Dimpotrivă!”, spune Anders Fogh Rasmussen, secretarul general NATO. Dar, afirmă tot el: “dacă noi, europenii nu ne mai putem asigura singuri securitatea, riscăm ca America să se distanţeze de noi, ca Europa şi America să se îndepărteze una de cealaltă”. În același timp, de comun acord cu preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, același Rasmussen dă asigurări că ”nu se pune problema creării unei armate europene”. Totuși, ca să fim drepți, cu ocazia acelei întruniri s-a stabilit și ceva clar pentru viitor pe tărâm militar european: Europa va dezvolta, în perioada 2020-2025, fabricația de drone militare europene…
Chiar și europeanul ”de rând” este conștient că deși este o alianță militară cu largă participare europeană, NATO, în esența sa, înseamnă puterea SUA. Creierul, organul care decide și comandă întreaga gamă a acțiunilor acestui extrem de complex trup multinațional, este politica SUA. Prin urmare, obiectivele strategice ale NATO sunt subordonate direct, nemijlocit, numai și numai intereselor SUA. Ar fi o imensă naivitate să credem altfel.
5. În loc de concluzii, două întrebări
Realitățile enumerate mai sus dar și multe altele, cum ar fi pericolul iminent al desprinderii unor state din Uniune, cu perspectiva efectului domino (poziția din ce în ce mai fermă a Marii Britanii este edificatoare), tratamentul tot mai evident preferențial al unor țări în defavoarea altora, invocarea solidarității numai atunci când este vorba de apărarea intereselor celor mari, corupția și excesele(***) la nivelul conducerii UE, birocrația de necontrolat care înflorește le Bruxelles (numai Comisia UE are azi 54.000 de funcționari!) etc, conturează, în mod logic, întrebarea: Câtă încredere se mai poate avea în Uniunea Europeană? Și, ca o consecință directă pentru noi: Care va fi viitorul României?
————————————
(*)”Sa va spun ce inseamna UE! UE inseamna un amalgam de legi, unde tot aia mai mari, ii sug pe aia mai mici. In paralel cu situatia economica se doreste o amestecare de natiuni, in care sa se piarda identitatile nationale, traditiile, conceptiile, iubirea de patrie, educatia, bunul simt, ratiunea, iubirea, familia, etc. Cand toatea astea nu mai sunt, apare o societate anarhica, cu legi anarhice, impotriva firii umane, iar atunci se poate vorbi de decaderea conditiei umane, la un stagiu sub-animalic…! Intrebati pe oricine, orice tara din UE, sa va enumere un singur beneficiu real al acestui demers de uniune a tarilor europene si va asigur ca nu vor sti. Iar daca vor gasi un exemplu benefic, acesta va fi minuscul si creator a numeroase alte neajunsuri mult mai mari si periculoase decat un pic de beneficiu imperceptibil” (citat, cu autor necunoscut, de pe un blog cu largă circulație pe internet)
(**)http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/2729711-avem-incredere-uniunea-europeana
(***)”Eurodeputații au indicat că Schulz dispune de două mașini oficiale și că utilizează 35 de persoane, între care un redactor pentru discursuri, doi șoferi oficiali, patru consilieri pentru afaceri externe și un ușier în uniformă de gală care îl ajută să-și primească invitații și să pregătească toate evenimentele. Potrivit eurodeputaților, o echipă de o asemenea amploare este ‘contestabilă’ și oferă un exemplu rău într-o perioadă în care contribuabililor li se cere să strângă cureaua”.( publicația belgiană Express.be)

Rating 4.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*