Bătrânii și țara

batranii

Se dezbate cu suspectă insistență posibilitatea apariției unei legi care să interzică pensionarilor să voteze. Practic, o lege care să-i excludă pe vârstnici din viața socială a cetății, să-i arunce la gunoi.
Poate n-ar trebui să-mi fac griji. Poate nici n-ar trebui să bag în seamă o asemenea idioțenie. Pentru că este, desigur, o prostie. O asemenea lege discriminatorie ne-ar scoate definitiv din rândul țărilor civilizate.
Dar, câte ”prostii” asemănătoare nu au fost legiferate de parlamentul României? Parlament suprapopulat în marea sa majoritate cu sclavi ai partidelor, cu nevertebrați, cu personaje care au uitat că sunt datori cu respect cetățeanului care i-a ales ori cu politicieni ajunși în fotoliul parlamentar fără a fi primit vreodată votul popular. Obediența grețoasă, iresponsabilitatea celor care ar trebui să ne reprezinte interesele și n-o fac, sunt ilustrate cum nu se poate mai bine de ceea ce s-a întâmplat zilele trecute (în fața întregii țări!) într- una dintre comisiile parlamentare.
Prin jocul șansei, am putut vizita țările din nordul Europei. Am trăit circa o lună în Suedia. Respectul cu care statul suedez tratează bătrânii m-a impresionat profund. Părea că oamenii în etate sunt monitorizați mai grijuliu decât nou-născuții. În țara cruzilor vikingi fiecare vârstnic are alocat un venit de cel puțin 3000 de euro și sute de organizații, multe dintre ele subvenționate de stat, se preocupă ca pensionarii să trăiască o bătrânețe lipsită de stres, cu ultimele lor zile cât mai senine.
Tot prin voia providenței am petrecut circa șase săptămâni în Noua Zeelandă. O țără pierdută în imensitatea oceanului Pacific, un uluitor amestec de etnii. Un pământ din celălalt capăt al lumii. Acolo, în insulele de dincolo de antipozi, prin lege, vârstnicii și copiii sunt considerați bunuri naționale. Nimănui nu i-ar trece prin minte să fure drepturile celor de vârsta a treia. Iar cel care, prin absurd ar încerca așa ceva, ar fi condamnat fără întârziere ca un atentator la unul dintre bunurile națiunii.
Exemplele ar putea continua. Sunt multe statele unde respectul pentru vârsta a treia reprezintă o firească realitate. Tocmai pentru a nu obosi cu nenumăratele exemple, pentru fi mai convingător în cuvinte puține, am vorbit doar despre extremele geografice ale Terrei. Locuri unde am fost, locuri unde am văzut cu ochii mei materializarea respectului față de înaintași, față de bunici și părinți, față de cei care prin munca lor, prin sacrificiul lor, au pus bazele națiunii. Sunt țări unde s-a înțeles că tinerii de azi sunt bătrânii de mâine, că junețea nu este o stare veșnică și că pierderea puterii fizice și părăsirea primului plan al scenei în favoarea urmașilor fac parte din destinul fiecăruia dintre noi. Sunt societăți normale, unde înțelepciunea căpătată cu trecerea anilor nu este persiflată și nici irosită.
Dar iată că în România, în atât de democratica țară europeană (cum ne credem), personaje sinistre, care nu știu ce să mai inventeze pentru a se păstra la putere, pentru a rămâne pe o poziție de unde au acces liber la izvorul nesecat al banului public, au realizat că pensionarii sunt greu de manipulat. Că le-ar putea încurca interesele prin încăpățânarea lor bătrânească. Prin votul lor. Au fost neascultători bătrânii. Și-au cerut drepturile, n-au cedat, au protestat în stradă. Și sunt mulți! Prin urmare, trebuie pedepsiți, excluși din ecuația alegerilor!
În oricare stat civilizat, numai faptul că i-ar putea trece cuiva prin cap o asemenea idee ar fi amendat de întreaga societate. Și la noi, presa ar trebui să urle, televiziunile să dezbată și să acuze. Personajul respectiv, sau formațiunea politică ce ar propaga un asemnea demers, ar trebui să-și piardă instantaneu adepții.
Dar nu. Nu în România de azi. Este îngrozitor dar, mergând cu gândul pe linia deja trasată, în curând s-ar putea propune eutanasierea celor ajunși la o anumită vârstă. Motivul? Același ca și la excluderea de la vot: ”Sunt mulți, tot mai mulți. Ne încurcă în mersul nostru spre progres. Și-au trait traiul, și-au mâncat mălaiul”. Iar acum, cum țara nu nu prea mai are mălai, iar ei se încăpățânează să trăiască: ”Adio și n-am cuvinte!”
Am exagerat? Sunt prea pesimist? Poate. Numai că, trăind suferința fiecărui bătrân al acestei țări, sărăcia sa cronică, permanenta stare de teamă cu privire la ceea ce îi va aduce ziua de mâine, povara nenumăratelor umilințe și sentimentul inutilității care i se impune zilnic, nu am niciun motiv să fiu optimist.

Rating 4.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*