Sunt deja vreo câțiva ani buni de când, urmând parcă un sens bine definit, ajung la mine tot mai multe date despre strămoșii noștri, dacii. Aflu că aici, în spațiul locuit  de noi azi, s-a născut scrisul. Tot aici s-ar afla vatra adevărată a tuturor celor care populează azi Europa, ba chiar și câte o bună parte din Africa și din Asia. Ei, strămoșii noștri, cuceriseră spații imense, erau luptători vestiți și temuți. Păreau netemători, răzbunători, neîndurători cu aceia care în tumultul acelor vremuri râvneau la pământul și bogățiile Daciei. Erau mândri și viteji, neînfricați în fața morții. Nu acceptau stăpânirea străină. Aveau învățați vestiți și vraci nemaiîntâlniți. Prima operație pe creier din istorie s-ar fi comis aici. Hipocrat însuși își șlefuise geniul învățând meșteșugul vindecării de la daci. Marele Julius Caesar avea coșmaruri populate cu daci. Ei, strămoșii noștri daci, reprezentau un pericol iminent, real și de netăgăduit, pentru imensul imperiu roman vecin. Nemuritorul Traian mobilizase întreaga forța armată a imperiului, de două ori, pentru a putea ataca și cuceri o bucățică din teritoriul dacilor. Și, după victorie, de bucurie, întregul imperiu benchetuise, neintrerupt, 135 de zile.

Citind și recitind despre daci simt cum, timid, înmugurește în mine o mândrie demult pierdută. Dar când aceasta să fie deplină, ceva, o obscură bănuială, nemernică în esența sa, nu-i dă voie înălțătorului sentiment să mă inunde. Și, vă mărturisesc, parcă îmi e și rușine de neputința mea.

Cârcotaș cum sunt, înainte de a mă bucura deplin de lăudabilele mele origini, privesc la noi. La cei care locuim acum vechiul leagăn al strălucitoarei Dacii. Și ceea ce văd nu se potrivește deloc cu imaginile care se adună în mintea mea cu referire la cei vechi. Este ca și cum dintr-o splendidă matriță ar fi ieșit, inexplicabil, un jalnic artefact.

Noi, cei de azi, nu semănăm aproape în nicio privință cu trufașii, cu orgolioșii și neîngenunchiații noștri strămoși. Suntem slugarnici, umili, mult prea temători. Pupăm talpa oricărui străin care vrea să ne încalece și îl slugărim fără crâcnire. Ba, în loc de a-l lovi cu sabia ori de a muri mândri cu el în dinți (ca strămoșul nostru dac), ne întrecem în a-i câștiga bunăvoința și în a-i oferi pe tavă bogățiile pe care, așa cum ne spune povestea, dacii le-au apărat până la sacrificiul suprem. Ne-a pierit mândria. Ne-am pierdut rușinea și respectul față de noi. Conducătorii pe care ca națiune îi naștem, în loc să ne apere, sunt primii care ne trădează. Se întrec în a ne umili și își fac un titlu de mândrie din a ne înrobi ca popor celui care plătește mai mult. S-a șters, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată, vitejia pe care ar fi trebuit s-o purtăm în sânge. În ultimii două mii de ani n-am cucerit nimic, nu am câștigat aproape nicio bătălie importantă, am pornit războaie împinși de la spate alături de unii și le-am terminat în cealaltă tabără. În schimb, ne-am bătut între noi ca chiorii, ne-am omorât mișelește ori i-am vândut ticăloșește pe cei mai capabili conducători și am adoptat, ca fiind binefăcător pentru țară, dictonul ”Capul plecat sabia nu-l taie”.

Ei, vedeți? Uitându-mă critic și sincer în oglindă, nu pot să cred că aș putea fi cu adevărat urmașul direct al acelor bărbați mândri și mustind de demnitate. Ori, ar trebui să constat cu toată tristețea că imaginea pe care o văd azi pune semnul îndoielii cele spuse despre daci. Altă cale nu văd.

Undeva, logica lucrurilor, lanțul implacabil și de neîntrerupt al faptelor, par a o lua razna. Nepotrivirile sunt prea multe și prea evidente.

De aceea, ori de câte ori citesc despre strălucirea orbitoare a strămoșilor daci, mă întreb unde este greșeala. Noi, românii, nu le semănăm din niciun punct de vedere. Sunt convins că dacă, prin minune, vreun dac s-ar întoarce în timp și ne-ar vedea cum ne comportăm, cum suntem azi cu adevărat, nu ne-ar recunoaște ca fiindu-i strănepoți. Nici în ruptul capului. Cuprins de o imensă rușine ar ridica pumnul spre Zalmoxes și, dezonorat, s-ar arunca în sulițe de pe acoperișul blestematei și giganticei clădiri a Parlamentului, simbolul inutil al demnității și al suveranității noastre de azi