O întrebare bântuie mințile cât de cât responsabile din România: Încotro?

Semne ale unei direcții de mișcare controversate, discutabile, se adună în paginile de analiză ale celor interesați de viitorul lor. Ele arată că deciziile politice luate în ultimele decenii, deși s-a dorit să ne apropie, ne îndepărtează de visul în care am crezut cu toții, atunci, în sângerosul decembrie 1989.

Voi revela numai câteva exemple, culese din mass media, alese dintre sutele de studii pe această temă susținute de analiști cu renume și demonstrate de realitatea pe care, cu toții, o trăim.

Rămași singuri după ieșirea dintr-o mare alianță militară, ne-am străduit să intrăm în NATO. Și am intrat. Părea, și am convingerea că așa a fost, cea mai bună alegere. Însă, costurile țării pentru atingerea acestui obiectiv s-au dovedit a fi imense, niciodată estimate la adevărata valoare. S-a renunțat aproape în totalitate la industria militară românească, sub motivația că producea, în mare parte, armament de sorginte estică. Fără producție proprie, acum cumpărăm fiarele vechi și ruginite ale Marii Britanii pe post de trufandale maritime de descurajare și importăm la prețuri inimaginabile troace zburătoare uzate în războaie și depăște moral, uitate prin hangare americane. Armata națională, ca efective, a fost redusă de  circa șase ori, cu implicații teribile în viața a zeci de mii de militari. Din Armată a mai rămas doar un rest, abia suficient pentru activități de protocol și pentru cârpirea unor forțe NATO aflate pe teatrele de război. Adunate, trupele armatei României, nu ar ocupa toate scaunele din stadionul național!  Resursele financiare pentru apărare au fost împuținate până la cote alarmante, ceea ce a făcut ca Armata să declare oficial că în acest ritm nu-și mai poate îndeplini misiunea sa de bază. Și, s-a afirmat că, cu dotarea și efectivele actuale, singuri, nu putem rezista mai mult de câteva zeci de ore unui atac armat serios din partea oricărui inamic potențial potent. Practic, am renunțat la dreptul de a avea o armată care să reprezinte, ea însăși, un real factor internațional de descurajare.

Cu ce ne-am ales? Cu promisiunea că, în caz de criză,  vom fi apărați de partenerii de alianță, deși, de nenumărate ori, ni s-a atras atenția (uneori direct, alteori voalat) că dacă singuri nu ne descurcăm ei nu sunt dispuși să-și trimită copiii să moară pe și pentru pământ românesc. Am mai pierdut zeci de vieți tinere pe teatrele de război de dincolo de interesele noastre directe, cu nici un câștig economic (promis inițial) pentru participarea noastră la războaiele din Irak și Afganistan. Ne-am mai ales cu baze străine ce cresc pe teritoriul național, cu cedarea voluntară a unei bune părți din suveranitate, cu bifarea României pe hărțile strategice ale inamicilor NATO drept țintă a unui prim val de lovituri nucleare. Și, desigur, cu pierderea pentru totdeauna a ceea ce s-a cheltuit pentru atingerea acestui scop, precum și a veniturilor ce ne-ar fi revenit din funcționarea circa 20 de ani, la capacitatea maximă, a unei industrii de apărare înfloritoare.

S-ar putea spune, parafrazând un cvasidetestat președinte al țării, că libertatea nu este gratuită. Poate că da. Mai rămâne de elucidat un aspect minor: câtă libertate în plus am căpătat și dacă renunțarea la suveranitate aduce, automat, și libertate.

Apoi, am făcut un obiectiv național din accederea la Uniunea Europeană. Din punct de vedere economic părea o țintă legitimă și eu cred că, în maniera în care s-a pus atunci problema, chiar a fost una dintre puținele variante avantajoase pentru țară. În cele din urmă, cu ceva cântec, am fost admiși. Numai că, pentru atingerea acestui țel, din nou, ca popor, a trebuit să trecem prin enorme sacrificii materiale, economice și de demnitate națională. Toate, cu pierderi de nerecuperat. Un roman fluviu nu mi-ar ajunge pentru a enunța  drepturile la care am renunțat și pentru a enumera ceea ce am cedat și cedăm încă și acum, la opt ani de atunci.

Am crezut că va fi bine. Mai bine. Dar n-a fost să fie.

Ce am câștigat? Avem prețuri ca în vest și salarii ca în est. Suntem deja doar o piață de desfacere a tot ce nu se vinde acolo. Și atât! Banii noștri, împărțiți între două valute după cum interesele străine o cer, se scurg într-un torent de neoprit spre zări greu de identificat. Am ajuns egalii europenilor vestici numai pe hârtie. Pe o piață europeană a muncii, devenită acum în mod simbolic liberă, discriminarea românilor este la fel de reală, de adâncă și de dureroasă ca și înainte. Libertatea de mișcare în spațiul european a devenit o realitate (deși doar în parte). Cu toate acestea, în mod practic, ea nu folosește prea mult românului mai sărac pe zi ce trece. Suveranitatea națională a rămas doar o iluzie. O himeră, ca multe alte drepturi ce ar fi trebuit să fie reale, adevărate, pentru orice stat independent care se respectă. În acest decor, pe fundal, imaginea de neocolonie europeană a României pare a căpăta un contur tot mai accentuat.

Visăm să fim ca americanii. Să trăim ca ei. Să dispunem de aceleași posibilități și să ne bucurăm de aceeași libertate. Pentru atingerea acestui scop, șirul renunțărilor noastre se dovedește a fi  fără de sfârșit.

Și, din nou, pare a nu fi direcția de necomentat. Fiindcă, America nu mai este ce a fost. Excesele și riscurile la care s-a expus în ambiția de a conduce lumea au schimbat din temelii țara marii democrații. Ca să aveți o idee despre dimensiunile acestei schimbări citiți, crezând doar atât cât cunoștințele dv. vă permit, ceea ce scrie controversatul website Worldtruth.tv  în articolul intitulat ”30 de semne care arată ca SUA s-a transformat într-o imensă închisoare” . Varianta în românește o găsiți la: (https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/09/03/30-de-semne-care-arata-ca-sua-s-a-transformat-intr-o-imensa-inchisoare/ )

 

Concluzionând, în alunecarea noastră spre ceea ce doar credem că ne-ar face bine, însoțiți de cohorta renunțărilor, ar trebui să avem îndrăzneala de a striga celor care ne conduc un adevăr extrem de actual, eludat de domniile lor din prostie, de frică sau din obediență. Și anume că:  Renunțarea la drepturi NU a adus și nu va aduce niciodată libertate! Ba, din contră.