Un confrate, de altfel tip interesant în unele dintre momentele sale, declară la televizor că noi românii suntem atât de moi în a ne apăra drepturile legitime și mândria națională fiindcă suntem iradiați. Adică, în piețele unde de obicei ne răstim la cei care ne oprimează sunt montate niște năzdrăvănii din care, la ceasul nostru de trezire, ies un soi de unde psihonuștiucum cu efect de blegeală.

Eu, trebuie să-i spun că se înșeală. Că dacă ar fi să vină niște unde blegiste, ele vin din interiorul nostru și nu dinafară. Ele sunt așezate acolo de Dumnezeu cu mult înainte de a se inventa radiația psihonuștiucumică.

Mi-ar fi plăcut să fim un popor mândru și cuceritor, care să fi stăpânit măcar jumătate din lume, care să fi întemeiat imperii și să fi ne fi ridicat renumele la nivel de legendă. Din nefericire, nu a fost să fie. Am fost blânzi și, ca urmare, tot timpul stăpâniți de cineva. În loc să ne răzvrătim, în clipele noastre de restriște am preferat să răbdăm. Să ne mângâiem cu gândul că vor veni și timpuri mai bune. Învățați cu jugul, nu am ridicat capul și nu am răspuns cu sabia biciului ce ne ardea spinarea. Ba mai mult, pe aceia dintre noi  care au avut curajul de a ridica sabia dreptății și mândriei pentru noi, i-am ucis. De ce am fi acum altfel? De ce ar trebui să fie azi nevoie de vreo radiație care să ne prostească?

”Sunteți cei mai sufletiști oameni din Europa pe care îi cunosc. Și nu de azi sau ieri. Așa este neamul vostru construit. De aia toți oportuniștii, majoritatea fiind compusă din români, își bat joc de voi, pornind de la puterea politică și continuând pe toate filierele imaginabile”.

Sunt vorbele românești ale unui irlandez care, de 20 de ani, trăiește aici. Pentru ce-i aici? Pentru că, spune el: “Iubesc limba, istoria si satele Romaniei”

Cu alte cuvinte, suntem proști de buni! Așa ne consideră cei care ne iubesc.

Dacă am avea curajul să ne întrebăm ce cred despre noi neprietenii noștri, am afla și răspunsul: Suntem ”doar proști!” Bunătatea, ca mai toate atributele subiectiv induse, se pierde cu ușurință, se diluează, atunci când este așezată în aceeași oală cu prostia.

Și, se pare, părerea irlandezului (” proști de buni”) se confirmă.

Fiindcă, numai fiind prost de bun ai permite ca în țara ta să nu poți fi angajat nici măcar gunoier dacă nu vorbești ungurește. Ori, în prostia bunătății tale, să accepți cu seninătate ca ziua națională a țării tale să fie considerată de concetățeni ai tăi (cu aceleași drepturi ca tine, mâncând din aceeași pâine!) ca fiind o zi de doliu national, să se fluture steaguri negre  pe străzile orașelor românești.

Numai fiind  prost de bun ai putea fi de accord, zâmbind cu condescendență, să fii reclamat la foruri europene, americane sau mai știu de unde, că nu respecti drepturile minorităților când tu le-ai dat (tot din prostească bunătate ) mai multe drepturi decât ți-ai dat ție.

Tot bunătatea prostească te determină să nu dai de pământ cu aceea care instigă la ruperea teritoriului țării tale, care îți spânzură simbolic eroii neamului, care îți neagă istoria, care susțin public că pământul tău este pământul lor.

Doar din bunătate prostească poți permite, fără să pleznească fierea în tine, ca cei care mănâncă pâinea ogoarelor tale să defileze liber pe străzi înjurându-te și cântând imnuri străine sub steaguri străine, în timp ce, timorați în orașele din inima tării tale, tinerii tăi să fie obligați a-și cânta câtecele românești și flutura steagurile tricolore ascunși în ostracizate biserici ortodoxe. Vezi: (https://www.facebook.com/video.php?v=682536318526850&fref=nf)

În bunătatea nostră prostească acceptăm cu bună știință să fim mințiți de niște  ticăloși pe care îi și alegem în fruntea țării. Iar când, de acolo, ne batjocoresc, ne iau pâinea muncită de la gură, ne vând țara și bogățiile ei, ne îndatorează pe zeci de ani numai ca să le fie lor și mai bine, tot din prosteasca bunătate românească îi iertăm. Ba mai mult, chiar și atunci când nu mai au puterea, le dăm palate și domenii în care să locuiască până la moarte, le plătim cu banii noștri puțini bunăstarea veșnică și îi socotim ”oameni de stat”.

Din nefericire, imnul românesc ce ne îndeamnă a ne deștepta, nu la deșteptăciunea asta se referă. Și, chiar de n-ar fi așa, cine mai ascultă cu adevărat impulsul cântecului national? Până nu ne vom recunoaște cu adevărat partea de  prostie din bunătatea noastră, dezlegându-le una de alta, vom fi tot ”cei mai sufletiști oameni din Europa”. Și atât!

Vom fi tot neputincioși în a răspunde răutății cu răutate, incapabili de a pedepsi cu sânge rece trădarea, minciuna și lipsa de respect față de poporul și țara noastră. Vom fi tot fără de reacție la impostură, batjocură și nedreptate și vom crede rătăcirea confratelui nostru Mircia conform căreia nu noi suntem vinovați de starea noastră, ci radiația care ne prostește…

Mai simplu ar fi, să fim convinși doar de atât: că avem nevoie, ca națiune, de respect. Iar, în lumea asta, respectul nu se câștigă prin sufletism, bunătate sau indulgență prostească. Ci prin luptă!