O întrebare ne bântuie de două decenii: de ce toți conducătorii noștri – fără excepție – pupă supuși cizma americană, se gudură fără rușine, execută necondiționat ordinele de peste ocean, amanetează suveranitatea țării și trădează în mod conștient interese vitale ale poporului român ?
Răspunsul ce se conturează, după o îndelungată documentare, pare a fi dezarmant de simplu: Frica!
Nu mă credeți? Hai să vedem, pe scurt, atât cât datele publice ne permit, cum se proliferează frica și ce s-a întâmplat în ultimele decenii cu aceia care s-au opus, într-un fel sau altul, intereselor americane.
Să ne reamitim împreună (cu citate din presa timpului și fără a vă plictisi cu propria-mi viziune) ce s-a întâmplat cu doi dintre conducătorii de țară care s-au opus Statelor Unite:
”Saddam Hussein, fostul preşedinte irakian, a fost spânzurat în zorii zilei de sâmbătă, 30 decembrie 2006, într-o închisoare din Bagdad. Ultimele clipe din viaţa lui au fost povestite de un martor privilegiat al acestei execuţii: este vorba de Muaffak al-Rubaie, fost consilier pentru securitate naţională. În biroul său, în care la loc de cinste se află un bust al lui Saddam şi coarda cu care acesta a fost spânzurat, al-Rubaie a acordat un interviu de 1 minut şi 43 secunde agenţiei France Presse în care a reconstituit cele mai mici detalii ale evenimentlui respectiv. „El (Saddam-n.n.) se comporta normal şi decontractat, nu am văzut niciun semn de teamă”.
„Când a fost adus la eşafod, el era încătuşat şi ţinea în mâini Coranul”, a mai povestit Muaffak al-Rubaie. „L-am condus în sală la judecător, care i-a citit acuzaţiile ce i se aduc. În timpul ăsta el repeta »Moarte Americii! Moarte Israelului! (…) Moarte magilor perşi!»”. Fostul responsabil adaugă că l-a condus apoi în camera în care urma să fie executat. Cum picioarele îi erau legate, a trebuit să fie tras spre a urca scările spre eşafod.
Potrivit acestuia (Muaffak al-Rubae,n.n.), execuţia a fost decisă în timpul unei videoconferinţe dintre Nuri al-Maliki şi preşedintele american George W. Bush, care l-a întrebat pe premierul irakian „Ce veţi face cu acest criminal?”. ”Îl vom spânzura!”, a răspuns Maliki fără să ezite, moment în care şeful Casei Albe a ridicat degetul arătător în semn de aprobare. Câteva zile mai târziu, în faţa polemicii internaţionale create de caseta video pirat, preşedintele Bush a fost obligat să recunoască faptul că „execuţia ar fi trebuit să fie făcută într-o manieră mai demnă” (sic!).
Dincolo de frontierele irakiene, unii arabi îl apreciază foarte mult pe cel ce a făcut războiul cu Iranul (1980-1988), s-a contrat cu SUA, a lovit Israelul (1991) şi a dat dovadă de demnitate în faţa morţii”. (http://www.cotidianul.ro/ultimele-clipe-ale-lui-saddam-hussein-229209/)
”Muammar al-Gadhafi a fost capturat în viaţă la Sirt şi a fost ucis de gloanţe la scurt timp. El a fost capturat în timp ce se ascundea într-un canal, după un raid al NATO împotriva convoiului său”.
”Potrivit jurnaliștilor germani, după ce convoiul în care se afla Gaddafi a fost atacat, acesta s-a ascuns într-un tunel. Rebelii l-au urmărit, iar șase dintre ei au intrat după el, reușind să-l scoată din ”gaura de șobolan”. Cel care l-a recunoscut pe dictator a fost un luptător tânăr îmbrăcat în albastru, care i-a luat colonelului arma din aur pe care o avea asupra lui.
În momentul în care a fost prins, Gaddafi, îmbrăcat într-o haină kaki, era destul de confuz și părea că nu realizează ce i se întâmplă. Dictatorul a fost dezbrăcat, iar rebelii i-au luat tot ce avea pe el, ca amintire. Astfel, tiranului i-au fost luați pantofii, șosetele, iar fâșii din haina lui au fost împărțite între membrii mișcării de rebeliune.
Mai mult, potrivit Der Speiegl, un luptător susține că l-a văzut pe cel care a condus Libia timp de 42 de ani, sângerând din cauza rănii pe care o avea în stomac, după ce a fost lovit de un glonț”. ( http://www.libertatea.ro/detalii/articol/Detalii-despre-ultimele-momente-ale-lui-Gaddafi-Rebelii-i-au-luat-sosetele-si-pantofii-drept-amintire-363308.html#ixzz3LKjrCLEu )
”Rebelii care l-au găst pe Gaddafi, l-au supus pe acesta la o ultimă umilinţă, brutală, înainte de a-l arunca în camionetă şi a-l transporta la un spital din Sirte, oraşul natal al dictatorului. Insurgenţii l-au torturat cu un cuţit, pe care i l-au băgat în fund, după ce l-au descoperit ascunzându-se într-o gură de canalizare.
Un film care a fost dat publicităţii luni arată un libian cum îl înjunghie în fund cu un cuţit “Bicketti”, în timp ce Gaddafi nu mai are nici putere să riposteze, doar să urle de durere.” ( http://www.libertatea.ro/detalii/articol/gaddafi-sodomizat-cutit-moarte-361567.html#ixzz3LKl18JyY)
Întorcându-ne în timp, exemplele de mai sus pot fi multiplicate până la cifre care, unui personaj neavizat, i s-ar părea incredibile.
A fost în vreun fel implicată conducerea politică a SUA în aceste oribile fapte? Sau a fost doar voința acestor popoare de a-și pedepsi în mod sângeros conducătorii, de a-și schimba violent cursul istoriei?
Răspunsurile nu sunt complicate. Și nici dificil de aflat. Ele sunt cunoscute. Au fost prezentate deja de nenumărate ori publicului larg, cu exemplificări concrete.
Pentru edificarea dumneavoastră, ca să nu fiu acuzat de părtinire, îmi voi păstra propriile gânduri și mă voi limita în a cita din lucrarea ”Demonizarea lui Slobodan Miloșevici”, articol scris de istoricul și politologul americanul Michael Parenti. Acesta dă, pe larg și explicit, răspunsuri celor două întrebări de mai sus. Să le citim atent:
”Liderii SUA proferează democrația. În ultimele cinci decenii, și chiar mai înainte, guverne alese democratic, având singura vină că au introdus programe economice redistributive cu scopul de a asigura țării un parcurs independent -care să nu depindă direct de sistemul global al pieței sponsorizat de SUA- au devenit ținte ale securității naționale a SUA.
Asemenea guverne, alese în mod democratic în Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Cipru, Republica Dominicană, Grecia, Guatemala, Guyana, Haiti, Siria, Uruguai și în alte numeroase alte țări, au fost răsturnate de către propriile forțe militare sub finanțarea și îndrumarea directă a Statelor Unite.
Noile conduceri militare, instalate astfel, au anulat reformele egalitariste și au deschis larg țările lor către investitori ai corporațiilor străine.
Securitatea de stat a SUA a participat, de asemenea, la acțiuni acoperite destinate destabilizării țărilor, la mandatarea unor războaie de mercenari sau la atacuri militare directe împotriva unor guverne revoluționare ori naționaliste în Afganistan (în anii 1980), Angola, Cambodgia, Cuba, Timolul de Est, Fuji, Granada, Haiti, Indonezia (sub Sukarno), Iran, Jamaica, Liban, Libia, Mozambic, Nicaragua, Panama, Peru, Portugalia, Siria, Yemenul de Sud, Venezuela (sub Hugo Chavez), Sahara Occidentală și Irak (sub autocraticul Saddam Hussein, sponsorizat de CIA, după ce el s-a arătat a fi naționalist în ceea ce privește economia țării și a încercat să anuleze cea mai avantajoasă înțelegere existentă cu referire la prețul petrolului)
Metodele de propagandă utilizate pentru discreditarea guvernelor nu sunt în mod particular originale. Mai ales în prezent, ele sunt ușor de descoperit și predictibile. Liderii guvernelor vizate sunt denunțați ca fiind bombastici, ostili și dereglați psihic. Sunt etichetați ca demagogi, utilizatori ai puterii foamei, adepți ai prețurilor mari și aparținând celei mai rele categorii de dictatori, comparați cu Hitler însuși. Țările în chestiune sunt denumite ca fiind ”state teroriste” sau ”state tâlhărești”, vinovate de a fi ”antiamericane” și ”anti-vest”. Uneori sunt categorisite ca aparținând unei ”axe a răului” și condamnate pentru asta. Când o astfel de țară intră în vizor pentru a-i fi demonizată conducerea, liderii Statelor Unite sunt sprijiniți pe plan local de publiciști îndoctrinați ideologic, de analiști, de intelectuali și oficialități guvernamentale. Împreună, ei pregătesc un climat de opinie care să permită Washingtonului să facă orice este necesar pentru a produce distrugeri serioase infrastructurii naționale și pentru a manipula populația. Toate acestea, în numele drepturilor omului, luptei împotriva terorismului și al asigurării securității naționale. (http://www.michaelparenti.org/Milosevic.html)
Intrat acum în al optulea deceniu de viață, politologul și istoricul american a scris ”Demonizarea lui Slobodan Miloșevici” în anul 2003. An de după bombardarea sălbatică și fără o declarație de război a țării vecine nouă. An de după demonizarea și hăituirea nemiloasă a conducătorului legitim al Yugoslaviei, după crearea unui tribunal internațional special (luna mai 1993) care să-l judece. Trei ani înainte de moartea suspectă, în celulă, a ultimului conducător al Yugoslaviei unite, a aceluia care a îndrăznit să sfideze, prin nesupunere, marea putere de peste ocean. Dar, cu ani buni înaintea apariției noului val de violență (destinat tot instaurării fricii) care a răscolit 19 state nord-africane și din orientul Mijlociu (val cunoscut sub idilica denumire ”Primăvara Arabă”), precum și înaintea extrem de periculosului experiment pentru pacea lumii aflat și azi în plină desfășurare în Ucraina.
Dacă ați recunoscut cumva în spusele politologului american tipare aplicate și cu România, nu vă mirați. După cum ne spunea și Michael Parenti, metodele nu sunt neapărat originale. Ele s-au dovedit eficiente de-a lungul timpului și, prin urmare, nu se mai sforțează nimeni să inventeze altele și nici să le ascundă.
În aproape întreaga sa istorie România s-a confruntat cu Frica. Marile puteri militare sau politice ale momentului au propagat permanent teama și, cu mici excepții, toți conducătorii noștri au fost bântuiți de acest sentiment. Cei care l-au înfruntat au sfârșit tragic. Acum, ca și înainte în negura istoriei, aceeași poveste…