Motivul atâtor  nedumeriri?  Numirea a doi miniștri. Pe această temă, controversele par fără de sfârșit. Inclusiv ”imparțialul” nostru președinte este angrenat în dispută. Că unde i-o fi găsit. Că nu sunt pregătiți. Că nimic nu-i recomandă pentru o  așa înaltă demnitate. Că ei, nepricepuții la nimic, ce-or să facă pe scaunele ministeriale, fotolii care ocupate presupun măcar un dram de pricepere în domeniu. Că femeia aia nu știe românește și ar urma să coordoneze CULTURA României. Că băiatul din Craiova, șef de cămin cultural, habar nu are de finanțe și ar trebui – ca ministru – să proiecteze BUGETUL țării… etc etc etc.

Mirări inutile. Păi când, în anii din urmă, vreun ministru a avut o legătură profesională cu domeniul pe care urma să-l păstorească? Aproape niciodată. De ce? Fiindcă cei care conduc cu adevărat țara, văzuții sau mai ales nevăzuții care numesc miniștri, nu au nevoie de specialiști pe funcții. Cunoscătorii n-ar face decât să încurce aplicarea, programată deja, a politicilor aberante din ministere. Politici dictate în mod exclusiv de interesele particulare de moment, de satisfacerea unor cerințe strategice de îndobitocire a țării aflate în agenda stăpânilor de peste ape ori de umplerea buzunarelor  unor finanțatori fideli partidului.

Țara? Mersul ei spre progres? Interesele statale, suveranitatea țării sau bunăstarea poporului? Mofturi! Ele nu au nicio legătură cu politica de la noi limitată  la o luptă acerbă pentru menținerea la putere, la jocurile de culise menite să-i îmbogățească rapid și temeinic, la promisiunile și plecăciunile făcute pe la Înaltele Porți, la războiul interminabil dintre clicile care s-au autodenumit partide și al căror unic scop este utilizarea banului public spre satisfacerea personală și a clientelei.

Miniștri competenți, onoare, demnitate, dragoste de țară, patriotism? Numai naivii mai pot spera la așa ceva în România.

Într-o țară în care un președinte s-a menținut la putere zece ani prin amenințări și șantaj, mințind cu nerușinare, încălcând legea de sute de ori, dezbinând și învrăjbind permanent categoriile sociale, manevrând în mod repetat Parlamentul, Justiția și Curtea Constituțională, desconsiderând votul poporului și afirmând (hăhăind golănește) că nimeni nu-i poate face nimic, normalitatea este moartă de mult.

Într-o țară căreia nu-i mai aparțin  bogățiile solului și subsolului, cu resursele amanetate pe nimic, cu legile copiate prostește după acte normative de aiurea, cu industria proprie inexistentă, cu armata autodecimată, cu economia muribundă sub talpa bocancilor străini ce îi apasă carotida, cu bugetul croit după toanele și interesele organismelor financiare transnaționale și aprobat de komisarii europeni, cu forța de muncă activă alungată peste hotare, fără medici și cu școala făcută praf la toate nivelurile, ne mai luăm de la doi-trei miniștri care habar nu au de ceea ce ar urma să preteze în mandatul oferit drept cadou de partid? Stupid!

Ce mai contează pregătirea celor doi politruci viitori miniștri, cunoștințele lor în domeniu, când datoria țării a depășit cu mult suta de miliarde de euro? 100.000.000.000 euro! Nu reușiți să cuprindeți cifra cu mintea? Atunci s-o explic altfel… Datoria externă a României, socotită a fi o țară cu 20 milioane de locuitori, înseamnă că fiecare cetățean – de la cel mai bătrân la noul născut –  trebuie să dea străinătății 88 de salarii minime pe economie. Adică, pentru a o achita, fiecare român, de la pensionar la sugar, ar trebui să muncească gratis șapte ani și jumătate (2640 de zile!) la stăpânii noștri de afară! Însă, realiști fiind, dacă ne-am limita la cei aproximativ 4 milioane de angajați activi ai României, singurii care pot prin munca lor să acopere datoria, cifrele de mai sus ar trebui să fie de cinci ori mai mari! Socotiți dumneavoastră rezultatul, mie mi s-a întunecat deja privirea…

Se miră lumea de nesimțirea guvernanților în nominalizarea unui cuplu de miniștri. O manevră, alături de multe altele, pentru a ne ține ocupate mințile. Adevărata indignare, care n-a venit încă, ar trebui să aibă ca izvor cu totul alte pricini. Multe dintre ele enumerate mai sus dar și altele, mult mai numeroase, nespuse aici.

Ce ar mai fi de adăugat?  Nimic!  Se miră lumea de nesimțirea guvernanților în nominalizarea unui cuplu de miniștri. Acesta este și scopul.