Un fior îmi străbate şira spinării. Şi el, fiorul, poartă în pântece embrionul fricii de reîntoarcerea treptată în vremurile ce le credeam definitiv apuse. Legi, practici şi metode hulite ca fiind totalitariste, comuniste în esenţa lor,  înmuguresc în diferite zone ale societăţii pe tulpini irigate din belşug de politicieni interesaţi şi de instituţii tributare încă puterii lor discreţionare anterioare. Exemplele sunt nenumărate.

Noua invazie de servicii care mai de care mai secrete, cărora li se oferă puteri nelimitate de imixtiune în intimitatea cetăţeanului, nu face decât să liniştească nostalgicii şi să-i intimideze pe toţi ceilalţi: Securitatea n-a murit!

Ascultarea telefoanelor a redevenit o stare de neagră normalitate. Nu mai miră pe nimeni şi nu ne mai deranjează. Creştem şi îmbătrânim păziţi cu grijă de camerele de supraveghere care ne urmăresc pas cu pas, neîntrerupt, oriunde ne-am găsi. Înregistrările „ ambientale” ne pun la păstrare, pentru orice eventualitate, vocile, cuvintele şi frazele. Cui îi mai pasă de aprobarea judecătorească?  Cine se mai încurcă în prevederile constituţionale?

Arestarea preventivă a devenit, din excepţie, regulă juridică. Invazia de mascaţi, chiar şi în cele mai banale situaţii, îngenunchează orice tendinţă de respect a cetăţeanului. Drepturile noastre se transformă, pe zi ce trece, în amintiri.

Cu ceva timp în urmă, un premier complexat, săltat pe acel scaun de un preşedinte care dorea controlul absolut al ţării, a emis o lungă listă de legi egalitariste. Toate comuniste în esenţa lor. Salarii la fel, pensii identice, drepturi fără diferenţieri. Şi, deşi după dreapta îndepărtare a acelui idiot s-a promis îndreptarea grozăviei, multe dintre aceste legi  sunt în vigoare.

Este de necontestat că parlamentul reprezintă voinţa poporului. Doar că acolo, ca şi mai înainte, se votează numai cum vrea partidul. Ocupanţii scaunelor de acolo sunt şi acum mandatarii partidului şi doar ai partidulului. Prin urmare, partidul continuă să fie în toate.

Şi azi, poliţistul, fost miliţian, conform unor noi legi perfect democratice îţi caută în bătătură cazanul de ţuică, îţi numără găinile şi îţi ia în evidenţă vitele. Ca în vremurile de aur…

SRI-ul, bravul moştenitor al Securităţii, nu mai are treabă cu maşina ta de scris. Astăzi  el vrea să-ţi citească e-mail-urile, să-ţi înmatriculeze calculatorul şi să ţi-l controleze ( prin măţăria lui electronică) oricând are chef. Doreşte să-ţi cenzureze corespondenţa, să-ţi cunoască şi cele mai ascunse gânduri. Şi emite legi în acest sens. Nu sub vechiul imperativ al apărării cuceririlor socialiste, ci în baza unor principii larg  democratice, importate la pachet, ale protejării patriei de terorism. Un terorism, în mare parte, inventat şi el.

Aşa cum înainte „pricazurile” veneau de la Moscova, azi „regulations” sosesc în plic de la Bruxelles ori de peste mări, din îndepărtatul Washington.

Conducătorii, politicienii, oportuniştii şi trădătorii îşi reiau vechile obiceiuri. Pentru a-şi depune icrele contra remunerare, a cerşi protecţie şi a spera influienţă au schimbat doar ambasada. SUA în loc de URSS.  Vedem cum, ca şi înainte, tot dintr-o ambasadă este, în mare parte,  condusă România.

În epoca de aur eram săraci pentru că un tembel dorea ca ţara să nu mai aibă datorii externe. Azi, în plină democraţie cu iz occidental, suntem şi mai săraci pentru că un alt tembel, fără a ne întreba, face împrumuturi externe exorbitante.

Trăim prost, este o realitate, dar ni se spune că o ducem bine. Ca şi înainte.

Suntem din nou furaţi de prietenii şi aliaţii noştri. Petrolul, pădurile, aurul şi gazele naturale, bogăţiile noastre, iau drumul occidentului dar suntem ameţiţi de sloganele care preamăresc binele pe care ni-l aduce apusul. S-a schimbat doar punctul geografic…

Nomenclatura trăieşte tot mai bine din banii celor tot mai săraci. Doar numele nomenclaturii s-a modificat.

Acum, nu Ceauşescu iese la televizor şi ne spune cât de necesar este să ne fie tăiate salariile. O face un alt preşedinte. Numai numele este altul. Procedura a rămas aceeaşi.

Înainte, partidul nu ne spunea ce se întâmplă cu banii noştri strânşi din taxe şi impozite. Astăzi, tot partidul este acela care nu ne spune.

Alegerile dinainte erau o farsă, votam pe cei puşi de partid pe liste. Nu aveam alternativă. În prezent alegerile sunt libere. Putem vota, în deplină cunoştinţă de cauză,  doar pe cei puşi de partid pe liste.

Pe lângă lucrurile care s-au schimbat, semnele întoarcerii în timp sunt cu mult mai numeroase. Grav este că ne-am obişnuit deja cu unele. Nici măcar nu le mai sesizăm şi cu atât mai puţin luptăm pentru a le îndrepta. Fiindcă, celor mai mulţi dintre noi, nu le pasă. Fiindcă, mulţi dintre noi cad pradă propagandei mincinoase. Fiindcă, unii dintre noi cred că aceste lucruri nu-i afectează şi că, aşa cum au supravieţuit în  socialismul multilateral dezvoltat, pot trăi şi într-o democraţie capitalistă după nume dar comunistă după conţinut.

Mulţi din cunoscuţii mei simt, văd  şi înţeleg jocul politic de azi. Iar celor trecuţi prin vremurile acelea, aproape 70% din populaţie, realităţile de  mai sus, dar şi multe altele mai subtile şi mai dificil de devoalat, nu fac decât să le zdruncine încrederea în ceea ce va urma. Şi, îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, să se întrebe: Încotro, România?