De Ziua Naţională am văzut la televizor (prea frig afară pentru vârsta mea…) marea defilare. Cea mai mare din ultimii ani! Şi am constatat că, aşa cum este aproape totul azi în ţară, afară e vopsit gardul şi-năuntru leopardul. De la şenilate la avioane şi de la motociclete la TAB-uri, se perindau pe asfalt, obosite, vechituri jenante.  Tehnică achiziţionată la mâna a doua şi frumos zugrăvită. De două ori mai bătrână decât militarii îmbarcaţi care, curinşi de solemnitatea momentului, salutau solemn.

Ca să nu se spună că aş fi cârcotaş, pot recunoaşte că cea mai tânără era „tehnica” jandarmeriei, caii, cu o „vechime” de numai zece-cincisprezece ani…

Cu ochii la coloanele de maşini cu care ne lăudăm, ruginituri scoase de mult la pensie din armatele moderne, îmi vine în minte o discuţie veche. O dispută din perioada în care prin natura meseriei militam, din obligaţie profesională dar şi din convingerea de mai bine, pentru admiterea ţării în NATO. Se întâmpla pe la jumătatea anilor 90 ai secolului trecut când, între alte multe întâlniri cu reprezentanţi ai Alianţei, tocmai ne vizitase unul dintre adjuncţii secretarului de stat american al apărării. Numele său nu mai are azi vreo relevanţă, de aceea nu-l voi aminti aici.

La un dineu oficial, aflându-ne la aceeaşi masă de patru persoane, domnul din America îşi exprima superior, părinteşte aproape, propriile nedumeriri privitoare la înzestrarea armatei noastre: „ Nu înţeleg de ce prin politica de apărare v-aţi propus să fabricaţi singuri întreaga tehnică neceasară armatei, de la cartuş la avioane. De ce să cheltuiţi pentru o fabrică de tancuri româneşti când tancuri produc germanii, francezii sau noi, americanii? Pentru ce să destinaţi o grămadă de bani fabricării de avioane de luptă şi civile, când avioane bune se fac în Germania, Marea Britanie, Italia, Suedia sau SUA? Nu-i păcat să cheltuiţi atâta bănet pentru a fabrica elicoptere, transportoare blindate, tunuri, automobile de luptă, armament de infanterie sau muniţie? O mulţime de alţii le produc. Voi nu faceţi decât să-i dublaţi. Nu realizaţi că la un moment dat, armata Română va fi saturată cu tehnica autohtonă. Ce veţi face atunci cu producţia? Va trebui să vă luptaţi pe piaţele de desfacere cu noi, cu nemţii sau franţuzii”…

Degeaba i-am explicat că problema nu-i aşa de simplă, că dincolo de ceea ce iese pe poarta fabricii se află locuri de muncă, formarea şi păstrarea unor specialişti de înaltă clasă, aplicarea şi dezvoltarea unor tehnologii moderne cu largă aplicabilitate pe piaţa civilă, păstrarea unei întregi ramuri industriale care dă stabilitate economiei naţionale, bani (câteva bune miliarde de dolari) aduşi din exporturi, prezenţa pe o piaţă mondială specifică (chiar „luptându-ne” cu ei), păstrarea unei independenţe relative dar sigure în ceea ce priveşte înzestrarea propriei armate etc.

Degeaba mi-am bătut gura. După ce m-a ascultat cu o jumătate de ureche, el mi-a spus, atingându-mă pe umăr protectiv şi condescent: „Nu înţelegeţi dimensiunea reală a problemei.”

Dimensiunea reală se vede acum. Când nu mai fabricăm aproape nimic. Când sfătuiţi de asemenea prieteni ne-am distrus definitiv industria de apărare. Când ne înarmăm (plătind infinit mai mult) cu ceea ce alţii aruncă la fier vechi. Cu avioane bătrâne de patru-cinci decenii, cu nave octogenare, cu maşini fabricate în anii cincizeci, cu transportoare blindate uitate zeci de ani prin parcurile reci ale aliaţilor noştri…

Parada militară a anului 2013, la care asistam, este cea mai importantă din ultimii douăzeci de ani, dacă ar fi să-l credem pe ministrul apărării. Ea are loc, firesc, în chiar ziua naţională a ţării şi este transmisă ore întregi pe ecranele televizoarelor în văzul întregii lumi. Parada aceasta evidenţiază cum nu se poate mai bine ce avea în minte, atunci în anii nouăzeci, acel oficial sosit de peste ocean. El vedea, încă din acele vremuri, dimensiumea reală a problemei. Acum, cu ea defilăm. Cu „dimensiunea” aceea, din păcate neînţeleasă de noi atunci!