Ştim ce înseamnă a fi român aici, în Europa. Ne este cunoscut modul în care suntem priviţi şi în care sunt trataţi concetăţenii noştri de către autorităţile statelor „civilizate”, surori în marea familie a Uniunii Europene. Ne-am obişnuit să ni se interzică intrarea în unele magazine, să nu fim admişi în restaurantele cu ştaif, să fim catalogaţi deavalma ca ţigani, să fim priviţi cu suspiciune din clipa în care ne declinăm ţara de obârşie ori să ni se refuze dreptul la muncă şi la libera circulaţie.

Am mai spus-o, o repet:  NU străinii, la porţile cărora batem, sunt vinovaţi de existenţa acestei situaţii. Noi suntem vinovaţii!

De ce? Fiindcă, aproape inexplicabil, a început a ne fi ruşine să fim mândri. A devenit o blasfemie să-ţi declari deschis patriotismul, mândria de a fi român. Acceptăm, cu detaşare şi inconştienţă, că nu suntem capabili să ne administrăm singuri ţara. Ne înclinăm până la pământ şi ne supunem necondiţionat toanelor unor străini despre care ştim bine că vin aici să ne jecmănească. Ni se pare firesc ca politicianul, oricare ar fi el, să mintă, să fure, să înşele şi să nu plătească niciodată pentru dezastrele, uneori ireparabile, pe care cu bună ştiinţă şi din lăcomie le-a provocat. Iertăm cu mult prea multă uşurinţă prostia, obrăznicia, bădărănia şi megalomania  oricui are un cont bancar suficient de mare şi confundăm, iraţional, bogăţia cu statura intelectuală.  Ba mai mult, nulitatea intelectuală cu bani o privim cu admiraţie, ne-a devenit model de urmat. Ne alegem conducătorii după criterii niciodată clare, fără a înţelege puterea şi valoarea votului, fără a ne păsa de urmări. Şi, uituci, repetăm, iar şi iar, aceeaşi greşeală. Nu avem determinarea necesară de a alunga pe cei care, cocoţaţi pe funcţii importante, pârjolesc tot ce ating. Distrug sistemul sanitar condamnându-ne la moarte, risipesc în fărâme o ţară pe care au primit-o întreagă, condamnă la sărăcie, incultură şi la sclavie economică generatiile prezente şi viitoare, ne alungă pribegi şi cerşetori la uşile străinătăţii. Nu avem voinţa de a impune pedepsirea exemplară a acelora care s-au îmbogăţit furându-ne. Ca urmare, ei prăduiesc clipă de clipă, distrugând în acelaşi timp ceea ce părinţii nostri şi noi am făurit pentru urmaşii noştri.

Ştim bine că relaţiile dintre ţări, fie ele declarate „prietene” ori „partenere” în diferite combinaţii economice, militare sau politice, sunt dure. Sunt relaţii  dictate numai şi numai de interese (unele de cea mai joasă speţă), de ierarhia fiecăreia pe scala puterii la un moment dat, de  impunerea poziţiei proprii în grup, în zonă, pe continent sau la nivel global. Nu există decât pentru proşti prietenia bazată pe respect, buna intenţie, avantajul reciproc sau echitatea. Este o iluzie declaratul (şi semnatul prin tratate) ajutor dezinteresat. Regula?  Dezarmant de simplă: Eşti puternic şi neiertător, eşti respectat; eşti slab şi neputincios, te supui!

Cu toate acestea, mi se pare de neacceptat renunţarea prin politică de stat  la mândria naţională, la sentimentul cu care ne naştem, care ne este cultivat în familie, în şcoală, în viaţa de zi cu zi. Este ca şi cum ne-am abandona condiţia de om. Ca şi cum ne-am refuza starea de libertate fizică, mentală sau sufletească. Ca şi cum ne-am renega părinţii, bunicii şi străbunii, întreaga istorie. Ca şi cum ne-am lipsi de aparteneţa acestui pământ, de locul sacru în care ne-am născut.

Prin voinţa celor pe care i-am ales am fost obligaţi, ca români, să trăim umilinţe pe care nici o altă naţiune responsabilă ne le permite pentru cetăţenii săi. Prin deciziile aceloraşi politicieni, prin exemplul şi comportamentul lor, ni se impune ploconirea, plecăciune, servilismul şi închinăciunea în faţa unor oameni la fel ca noi, doar născuţi în alte ţari. Ţări unde mândria nu a fost abandonată.  Şi văzându-ne umili, ei ne tratează ca atare! Cu aroganţă.

Iată ce spunea de curând, în alocuţiunea la lansarea volumului  său de mare suflu patriotic  Apusul Agorei-românii sub al şaselea… Escu, generalul Aurel I Rogojan: „Daca marile decizii politice de interes national sunt sever conditionate, chiar pana la substituire, de catre forte externe, acest lucru este posibil doar din cauza blestemului istoric al Romaniei. Blestemul Romaniei este politica marilor tradari nationale. Din cauza maladivei predispozitii la tradare, nimeni in lume nu ne- a iubit. Dimpotriva. Nesfarsitele ploconiri , cand la Inalta Poarta, cand la Paris, Berlin si Viena apoi si la Londra, la Kremlin, Washington si Bruxelles ne-au adus, pe termen lung,  detestare, desconsiderare si consecinte dintre cele mai grele in planul recunoasterii istoriei, identitatii si demnitatii nationale”

Poate aşa este. Sau poate nu. Sunt sigur însă că mândria de a fi român se află încă, prezentă, în fiecare dintre noi. Ea ne este dată odată cu laptele mamei. Şi nu de alţii. De aceea trebuie păstrată şi afirmată fără de ruşine până la trecerea fiecărui român în nefiinţă.

Nu ştiu dacă vreodată va fi posibilă (şi cât ne-ar costa)revenirea la normalitate, la recăpătarea mândriei pierdute, la recâştigarea statutului de ţară respectabilă şi respectată. Fiindcă, după părerea mea, s-a depăşit limita putinţei de întoarcere. Ceea ce ştiu, este că suntem percepuţi exact aşa cum ne comportăm. Că nu trebuie să aşteptăm ca alţii să ne trateze altfel decât, prin comportamentul nostru, demonstrăm că suntem.

Cu permisiunea dumneavoastră, voi încheia prin două fraze, pline de adevăr deşi poate controversate, ale ilustrului Mircea Eliade:

“Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.”

“Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor”.