De dincolo de ecranul televizorului, aflat într-o companie selectă, domnul Petre Roman exclamă cu disperare în glas: „ Daţi economiei o şansă!”

Chiar nu-i înţeleg îngrijorarea.

România a ajuns exact acolo unde a dorit el s-o vadă atunci când, din raţiuni dificil de explicat fără a cădea în păcatul scenaritei antiromâneşti, ajunsese prim-ministru. Şi când, din acel înalt scaun, striga să-l audă întregul occident: „ Industria noastră este un morman de fiare vechi!”

Atunci România nu cunoştea atingerea cangrenabilă a şomajului, avea o industrie funcţională din produsul căreia îşi plătise întreaga datorie externă, o agricultură care  hrănea toţi cetăţenii acestei ţări şi exporta milioane de tone de grâne, o armată înzestrată în proporţie de peste 90%  din producţia internă şi care aducea miliarde de dolari din exporturile proprii, românii nu erau cerşetorii Europei iar speranţele de mai bine ale fiecăruia atingeau cote niciodată egalate. Toate datorate economiei aceleia blamate în mod conştient de acelaşi domn Roman. Economiei tronând, în vizunea sa europenă, pe grămada de deşeuri metalice!

Acum, când mormanul de fiare vechi nu mai este o metaforă, ci o amară realitate, când nici urmele de rugină nu se mai găsesc pe terenurile pustiite ale miilor de foste intreprinderi, când şomajul adevărat are valori niciodată real revelate din raţiuni de stabilitate politică, când armata mai trăieşte doar din ceea ce este aruncat, ca învechit, din înzestrarea altor armate, când datoria externă creşte cu viteza unei sufocante avalanşe de neoprit, când până şi speranţa a devenit o utopie, acum zic, domnul Petre Roman vrea, solicită, clamează, cere, o şansă pentru economia ţării!

Ce să mai zici? Rămâi mut.

Constaţi doar că impertinenţa poate depăşi lejer graniţele raţiunii. Că neruşinarea este fără de margini. Că existenţa, încă, în prim-planul scenei politice a unui asemenea personaj dovedeşte pentru orice om raţional inexistenţa vreunei nădejdi pentru ieşirea din marasm.