Răsar tot mai multe mărturii despre ce s-a întâmplat şi despre ceea ce continuă să se comită cu patrimoniul Armatei Române.

Exemplele par a nu se mai sfârşi. Cazărmi dărâmate pentru a se valorifica terenul de sub ele în folosul unor afacerişti locali. Clădiri, unele din patrimoniu cultural naţional, cedate gratuit unor potentaţi notorii. Mii de hectare de păşuni, păduri, lacuri şi lunci, înglobate de multe decenii în poligoanele de instrucţie ale armatei, hăcuite la propriu, tranşate  în loturi imobiliare şi atribuite pe nimic amicilor politici, prietenilor de familie ori celor de aceiaşi etnie cu ei de către primari, prefecţi sau mai ştiu eu care „notabilitate” locală. Adunate, sunt miliarde de euro, bani ai fiecăruia dintre noi, azvârlite ca mărunţişul la colţurile străzii cu ocazia înmormântărilor, spre adunătura de hoţomani aflaţi în cortegiul funerar al Armatei.

Firesc, cei cărora le pasă, cei care înţeleg că o ţară fără armată este condamnată la dispariţie, sunt indignaţi.

Dar, cu regret le spun, mânia lor de azi este tardivă. Ar fi trebuit să se revolte atunci când, în mod programat, prin minciună şi înşelăciune, mii de militari au fost alungaţi din cazărmi, spre niciunde. Când, din aproape trei sute de mii de oameni, în numai câţiva ani, armata a rămas cu mai puţin de o treime. Când au fost date la topit, în proporţii de masă, tancuri, automobile, vedete torpiloare, nave de luptă mai mari sau mai mici, avioane de vânătoare, aeronave de transport şi de bombardament, transportoare blindate, armament de infanterie, tunuri. Când au fost vândute pe post de combustibil zeci de mii de cauciucuri, mii de corturi, milioane de efecte militare noi, cu depozite cu tot!. Când au fost dezafectate toate rachetele aflate în uz. Când, în numele unei restructurări nebune, au fost desfiinţate sute de unităţi militate, zeci de mari unităţi. Când, bucată cu bucată, imensa industrie de apărare a ţării a fost transformată în praf, iar praful suflat spre cele patru zări. Când, într-o campanie de presă manevrată de la nivelul cel mai înalt al statului, au fost denigraţi, înjosiţi, pedepsiţi moral şi pecuniar, puşi la stâlpul infamiei şi terfeliţi în mocirlă, toţi purtătorii de uniformă militară. Toţi aceia care edificaseră o armată respectată, la vremea sa, în lume. Când un ministru al apărării, azi mai marele spionilor români, a scos atributul „NAŢIONAL” din denumirea  Armatei României. Când, un alt ministru, fals militar, conducea campanii politice şi ţinea şedinţe de partid în chiar biroul său, al ministrului  acelei instituţii care ar fi trebuit să fie cu adevărat apolitică. Când Armata a ajuns să fie condusă de generali aserviţi politic, carierişti de profesie, şi de o liotă de jurişti care lucra „pentru instituţie, împotriva celor care populau acea instituţie”. Când…

Acum plângem că patrimoniul Armatei este devastat? Acum ne manifestăm indignarea? Acum deplângem ceea ce s-a comis sub ochii noştri, zi de zi, timp de peste un deceniu şi jumătate profitându-se de tăcerea şi dezinteresul nostru?

Acum, domnilor, este tardiv!