Îmi propusesem să nu scriu despre maidanezi, despre copilul sfârtecat ca o pradă  în capitala de țară ce se declară civiliat-europeană, despre atât de coclita declarație de dragoste față de câinii comunitari afișată de indivizii puși pe înavuțire din exploatarea sentimentului de compasiune, despre cinismul și minciuna specifice politicianului român ori despre credulitatea condamnabilă a unor concetățeni care mai cred acum, în secolul XXI, că tot ce zboară se mănâncă. O nouă scriere pe această temă mi se părea desuetă, chiar agasantă.

Dar, invadat de țunami-ul mediatic declanșat de emoția ce a zguduit națiunea, nu mă pot abține. Sunt câteva considerente logice și o sumă de întrebări (inutile, desigur, ambele demersuri) care mă împing spre a scrie ceea ce urmează.

Din punct de vedere rațional, într-o țară ca a noastră, astăzi nu există interes oficial pentru dispariția câinilor maidanezi. Dacă aceștia nu ar mai fi, administrațiile locale ar pierde milioanele de lei (din buget), plus milioanele bune de euro (primite de la UE), sume destinate prinderii, sterilizării, marcării, injectării, numărării, evidenței, hrănirii, locării, plasării câinilor fără stăpân și construirii de adăposturi canine. Bani cheltuiți aproape fără niciun control. Bani care îmbogățesc mii de neaveniți. Dacă, prin minune, mâine ar dispărea câinii maidanezi, ei ar fi imediat reinventați. De ce? Pentru ca o mulțime de ONG-uri, fundații, asociații, federații să nu dispară din lipsă de obiect al ”muncii”. Dacă acești câini ”comunitari” ( de fapt ai nimănui, ”extracomunitari”, nu ai comunității așa cum tendențios au fost botezați) nu ar mai fi astăzi pe străzi, o mulțime de promisiuni electorale nu si-ar mai avea rostul, mulți dintre politicieni și-ar pierde din esența discursului populist, din rațiunea de a exista într-un partid sau altul. Prin simpla lor prezență, maidanezii servesc interese politice, interese  particulare, interese asociative și interese administrative. Cum naibii să fie făcuți ei dispăruți prin chiar decizia celor care trăiesc, bine merci, datorită lor?

 În ceea ce privește  clamarea milei, mult invocată, inspirată de ochii umezi și inteligenți ai lăbușilor vagabonzi, mi se pare o imensă ipocrizie. Noi, oamenii, suntem ființe pline de cruzime. În general, nu cunoaștem mila. Întregul drum al omenirii spre ocuparea poziției de vârf în lanțul trofic este scăldată în sânge. Sunte miloși numai când interesele ne-o cer și numai obligați de împrejurări.  Numai noi, românii, omorâm (eutanasiem, mai pe ocolite spus) milioane de oi și mieluți pe an. Animale inofensive, care nu ne mușcă pe furiș și nici nu ne ucid copiii. Sunt  tot ființe cu ochi umezi, cu o blândețe de necontestat și cu un ancestral atașament față de om. Cu toate acestea, le ucidem cu cruzime, le jupuim și le atârnăm de cârlige prin piețe. Nimeni nu le declară drepturile încălcate, niciun ONG nu s-a intitulat ”Patru copițele”, nicio fundație nu organizează demonstrații de protest în fața guvernului și nu umple spațiul internetului cu lozinci siropoase. La fel procedăm cu milioane de găini, cu zeci de mii de vaci, cu mii de cai, cu alte zeci de mii de porci. Nu au ele aceleași drepturi ca maidanezii? Ce le deosebește de canine? Pentru care motiv, rațional, să ne fie milă de un câine cu dinții înfipți adânc în pulpa noastră  și să nu fim copleșiți de același sentiment față de purcelușul de lapte, inteligent și nevinovat, pe care îl perpelim pe jar, senini, spre satisfacția nuntașilor cheflii?

Am trăit aproape un deceniu în țara unde vaca este sfântă. Și am înțeles pe deplin fericirea pe care sărmanul vânzător de zarzavaturi o trăiește atunci când o vacă, maidaneză și ea, se ospătează în plină piață din coșul său cu verdeață.

Dar n-am să înțeleg în veci cum, în țara ortodoxă unde m-am născut, în ultimii câțiva ani câinele de pripas a devenit sfânt. Ceea ce i se cuvine, de multe ori prin lege, sfidează, ca din înaltul neantului, nevoile omenești firești. În timp ce oamenii sunt aruncați din case, lui i se construiesc, cu bani mulți, locuințe confortabile. În timp ce milioane de oameni nu au acces la tratament medical, lui guvernul îi plătește medici destinați îngrijirii zilnice. În timp ce copiilor instituționalizați și persoanelor cu handicap li se reduc drastic subvențiile, banii statului pentru fiecare câine vagabond se înmulțesc…El, vagabondul, cel care ne umple de pureci și căpușe în buricul târgului, care ne împute respirația cu excementele sale împrăștiate în cele mai neașteptate locuri, care ne atacă sălbatic ziua și noaptea, care ne mușcă atunci când ne este lumea mai dragă, care a ajuns să ne sfârtece copiii, care ne tulbură cu urletul său somnul binemeritat și ne umple de teamă în fiecare ieșire nocturnă, a ajuns de neatins!

 S-a ajuns până la a fi acuzat de blasfemie în cazul în care afirmi că locul câinelui este în lanț sau în coteț. Autoritățile se sfiesc să mai angajeze hingheri iar parlamentul se grăbește să scoată legi prin care să apere drepturile măriei sale maidanezul. Primul ministru declară că va apăra cu înverșunare drepturile câinelui vagabond, împotriva oricui ar îndrăzni, prin neștiință ori omisiune, să-i deranjeze vreun fir de păr din coada-i semeț fluturată.  Formatori de opinie ne urechează prin ecranul televizorului pentru că am îndrăznit să afirmăm un adevăr valabil de la facerea lumii, acela care spune că ”un câine este doar un câine”…

Ca oricare dintre dv. iubesc animalele. Sunt de acord cu existența unor legi care să le protejeze de abuzuri și de cruzime. Dar, în momentul în care un animal este scos din condiția sa fiziologică și urcat pe un piedestal aurit, mai presus de toate celelalte animale, mai presus de om, este necesar să reacționăm. Este exact ceea ce încerc a face. Cam târziu, dar luat cu treburile zilnice nici n-am observat, până acum, că trăiesc în minunata țară a sfântului maidanez.