Aproape nu-i zi lăsată de Dumnezeu în care domnul preşedinte, preşedintele ţării mele, să nu-şi blagoslovească concetăţenii cu ideile personale despre ceea ce s-a întâmplat, se întâmplă, ori urmează într-un mod sau altul a se comite aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ori aiurea în lume. Pare de necrezut, având în vedere precedentul de viaţă al domniei sale, dar, subit, domnul Băsescu a devenit filozof. Poate, în viziune sa originală asupra actului de căpătâi al ţării, Constituţia îl obligă şi la  reprofilarea  profesională de la marinar la filozof. Prin urmare, cu avânt democratic, filozofează despre orice, dă poveţe şi exprimă cu osârdie judecăţi de valoare. În faţa acestei realităţi, deşi n-o putem şti cu certitudine, ne aşteptăm ca, în mormintele unde odihnesc de mii de ani, Platon, Socrate sau Diogene  să se ruşineze de puţinătatea ideilor lor în comparaţie cu fluviul de adâncă efervescenţă intelectuală revărsat din mintea preşedintelui ales şi reales al României.

De curând, în buchetul de lumină filozofală ce cu dărnicie ne este oferit de preşedinte şi-au făcut loc unele regrete. Personale. Surprinzător, în ceea ce-l priveşte pe lupul de mare Traian. Până acum ceva timp căpitanul de navă ne asigura că nu are niciun fel de păreri de rău ori de întristări vis-a-vis de ceea ce a cauzat concetăţenilor săi. Dar cum, de circa nouă ani, contrazicerile au o adresă stabilă la Cotroceni…

Ne-am fi aşteptat ca şi privitor la viaţa locuitorilor ţării pe care o „păstoreşte”, „Şeful statului”, cum cu modestie îi place să fie numit, să simtă oareşce remuşcări după gestul incalificabil prin care, în anul 2010, le-a tăiat plin de cruzime  un sfert din nivelul veniturilor. Bani ce nu li s-au mai înapoiat vreodată! Dar nu, nu furtul pe faţă din buzunarul fiecărui bugetar, tragediile  nenumărate generate de criminala decizie,  au adus remuşcări în sufletul sensibil al domnului preşedinte! Pe domnia sa îl deranjează, ba, după sincerele sale destăinuiri, chiar nu-l lasă să doarmă liniştit, faptul că nu a făcut anunţul nenorocirii cu mai multă diplomaţie. Adică, mai pe româneşte, că nu şi-a înjunghiat mai frumos, cu o mai elaborată estetică, poporul!

Văzând şi „estetica” în care domnul prim-ministru pregăteşte azi jaful aurului ţării, de fapt tot o mână băgată adânc în buzunarul fiecăruia dintre noi, sunt convins că domnul preşedinte are ce-şi reproşa. Şi, deşi nu-mi face nicio plăcere, aproape că îl înţeleg. Domnul Ponta procedează mult mai „diplomatic”. N-a ieşit la televizor aşa, netam-nesam, anunţând: „De mâine nu mai avem aur. S-a dat!”  O, nu! În favoarea „proiectului” Roşia Montană zugrăveala, ameţeala, estetica, par a fi fără de cusur. S-au organizat demonstraţii ale unor mineri (deşi exploatarea urmează a se efectua la suprafaţă!), s-a pornit o grevă a foamei în galerii cosmetizate cu alţi mineri  îmbrăcaţi frumos în uniforme Gold Corporation noi-nouţe, s-au instruit susţinători politici care invadează ecranele televizoarelor, au avut loc vizite de lucru guvernamentale (în aceleaşi uniforme Gold Corporation), s-au desfăşurat discuţii la faţa locului cu comisii parlamentare şi Guvernul a publicat socoteli imbecile privind cheltuirea în folosul poporului a banilor (miliardelor?!) care în deceniile următoare ar reveni statului ca urmare a redevenţelor (minuscule!). Nu, domnul Ponta nu ar avea peste ani ce să-şi reproşeze în legătură cu estetica jafului aurului României. Pentru că, cu sau fără regrete, jaful va avea loc. Cu certitudine!

Constat că am evoluat din punct de vedere politic. Minciuna brută nu mai este suficientă, jaful direct nu mai mulţumeşte omul politic al acestui timp. Ele trebuiesc înfrumuseţate, fardate, esteticizate. Nu ne mai aşteptăm să fim ucişi, ci eutanasiaţi! Desigur, nu pentru binele nostru. Doar pentru ca, mai apoi, din motive greu de priceput (având în vedere ciudăţenia minţii de politician), domnia sa, politicianul, să nu fie cumva bântuit de regrete în legătură cu estetica jafului sau a crimei comise. Şi să nu mai poată dormi, sărmanul, aşa cum a păţit şi scumpul nostru preşedinte.