Iată că, vor spune optimiștii, guvernul actual s-a ținut de cuvânt. O lege ”reparatorie” aduce pensiile militarilor la nivelul lunii decembrie 2010. Și cu asta, gata! Lucrurile au intrat în normalitate. 

Numai că, între începutul mizerabilei ”reforme” (anul2009) și reîntoarcerea de unde  s-a plecat (sfârșit de 2013) , s-au întâmplat atâtea! Atâtea care nu pot pot fi, pur și simplu, uitate! Dacă ar fi să tragem o linie și să punem de o parte bunele și de alta pierderile pentru cei direct vizați, am descoperi un imens dezechilibru. Și am mai constata, chiar și umezi încă de entuziasmul optimiștilor, că nici pomeneală de revenire la normalitate.

Vă invit să încercăm împreună un astfel de exercițiu. Tragem o linie. De-a stânga punem pierderile pentru armata română în general și pentru pensionarii militari în special. De-a dreapta, câștigul.

La pierderi, putem nota, fără frica de a greși și fără pretenția că vom înscrie totul:

• –         Pierderea unui drept câștigat cu sacrificiile de sânge ale nenumăratelor generații de militari: Pensia Militară de Stat. Ceea ce primește azi pensionarul militar, după decenii de muncă în slujba statului, se numește, prin decizia Curții Constituționale, Ajutor Social. Identic cu ceea statul oferă, dacă are de unde și dacă vrea, celui care nu a muncit nicio zi.

• –         Pierderea de către armata română, deși denumirea mai persistă, a unui corp extrem de valoros de militari, militarii de rezervă. Odată cu intrarea în marea masă a pensionarilor civili, prin ruperea brutală a militarului pensionar de corpul mamă, de instituția militară, în mod firesc obligațiile acestuia față de armată încetează de facto în chiar clipa pensionării . El, ca pensionat în baza unei legi unice pentru toată lumea, este  normal să nu mai accepte, fără niciun fel de compensație, obligații în plus.

•  Militarul în rezervă beneficia de o anumită protecițe a statului, a armatei, tocmai pentru că el se obligase să răspundă și după pensionare rigorilor și privațiunilor impuse de cariera militară. Acum, întreaga protecție a dispărut. Dacă a mai rămas ceva, uitat prin omisiune în vreo lege, ea, protecția, nu este în nici un fel reală. Ca urmare, obligațiile dispar și ele.

• –         Afectarea gravă a respectului social de care se bucurau pensionarii militari. O îndelungată și abjectă campanie de presă împotriva rezerviștilor militari, a militarului în general și a Armatei în particular, demers dirijat și susținut, în mod inconștient, de la cel mai înalt nivel al statului, a generat ură și pizmă față toți purtătorii de uniformă. Activi sau pensionați. Ne amintim aserțiunile: pensie nesimțită, trântori, îmbogățiți pe banii săracului, pierzători de vreme cu salarii nesimțite etc. Deși pare de neimaginat, cunosc militari care se jenau să mai poarte uniforma în locurile publice.

• –         Umilirea până la disperare a bătrânilor militari. Unii n-au rezistat, fizic, actului criminal de hărțuire gratuită, prin care, vii fiind, erau obligați să dovedească, cu acte găsibile niciunde, evidența: că au existat. Cui? Instituției căreia îi dedicaseră întreaga viață, instituție care cunoștea mai bine ca ei fiecare pas al carierei lor militare și care poseda toate datele pe care le cerea. Alții n-au rezistat, tot fizic, nedreptății vădite, abuzurilor săvârșite în ceea ce privește calculul, recalcularea ori  revizuirea brumei de bani primiți după legi anterioare valabile și necontestate de nimeni. Zeci de militari bătrâni, oameni cu o comportare civică și morală impecabile, văzându-se aruncați la groapa de gunoi a societății, din demnitate și-au pus capăt vieții. Sunt pierderi morale, de imagine și fizice, pe care nimeni și nicio lege nu le mai poate ”repara”.

• –         Terfelirea în mocirlă până la saturatie a instituției militare, nerespectarea de către stat a obligațiilor asumate în raport cu militarii, incertitudinea unei vieți normale după pensionare, au îndepărtat tinerii cu calități de nobila meserie a armelor. Ca urmare există pericolul iminent, confirmat uneori de realitatea curentă, ca Armata să devină un refugiu al oportuniștilor, carieriștilor, fariseilor și incapabililor.

• –         Aducerea pe culoarele tribunalelor a mii și mii de oameni în vârstă care până atunci nu avuseseră niciodată de-aface cu justiția. Bani mulți cheltuiți cu avocații, sute de ore din puținele rămase de trăit pentru buchisirea  unor acte justificative inutile, viață irosită și sentimentul neputinței în fața unei administrații ostile, a unui stat potrivnic, a unor legi aberante.

     Toate cele de mai sus trecute de partea cu pierderi a liniei contabilicești imaginare.      

De cealată parte a liniei, la câștig?  Poate doar faptul că unor pensionari militari le-a crescut în mod nesperat, ori nejustificat, ori fiindcă au fost membri în partidul care trebuia, pensia. Numărul celor cărora le-a crescut venitul este, oficial, mare. Pentru foarte mulți (peste 85% dintre ”norocoși”), sumele primite în plus sunt mici. Uneori doar de trei lei. Dar, statistic, pensionarul respectiv a intrat în categoria ”cu pensia mărită”.

Și gata cu bilanțul! Vi se pare pozitiv? Dacă da, pentru cine?

Optimiștilor, aș dori să le spun că o revenire la pensia de acum trei ani, fără nicio recunoaștere a pierderilor materiale și morale ale ultimilor ani și fără posibilitatea previzibilă în timp ca această pensie să fie mărită, după lege, odată cu toate celelalte pensii, nu poate fi trecută la câștig.

Nu știu cum să zic pentru a nu-i supăra pe scăldătorii în valul bucuriei, dar pentru mine, om învățat de viață să vadă și dincolo de aparențe, demersul cu dus-întors al pensiilor militare îmi pare a fi parte a procesului mai amplu care are ca obiect modelabil Armata română.  Pare o sentință dusă la îndeplinire, cu sau fără vrerea celor aflați la putere (indiferent de orientarea lor politică), gândită și monitorizată, fază cu fază, etapă cu etapă, de prietenii noștri, noii făcători de istorie europeană și mondială.

Nu spun, Doamne ferește, că nu este bine cu noua lege. Că este greșit făcându-se și atât cât s-a făcut. Dar de aici și până la entuziasm…

Eu, cel rămas mai puțin extaziat, îmi amintesc ce ne spunea, cu ani în urmă, iubitul nostru președinte atunci când i s-a atras atenția că militarilor li se produce o mare nedreptate, că pensionarii militari vor câștiga  în justiție și că se va reveni, în cele din urmă, la ceea ce a fost: ”Așa e, dar până atunci LE-AM  LUAT  BANII!”  Și i-au luat! I-a mai văzut cineva înapoi?

 

Cei ce vor să sară în sus de bucurie chiar și după ce au citit cele de mai sus, sunt liberi s-o facă. Fără  ca eu, sau oricine altcineva, să-i  condamne pentru asta. Ei aparțin, indubitabil, categoriei mult prea largi de populație românească fericită.