În una dintre nenumăratele mele peregrinări în lumea largă am avut ocazia să întâlnesc, în habitatul său natural, sconcsul. Un animal aparent drăguţ  şi inofensiv,  cu blana în culorile nobiliare ale albului curat şi ale negrului lucios. Privindu-i  silueta uşor gheboşată terminată prin coada lungă şi pufoasă pare fragil, nevătămător, chiar simpatic în anumite momente.

Are însă un caracter infect. Şi asta o află, totdeauna prea târziu, toţi cei care sunt în directă relaţie cu el. Ori prin preajmă. Sconcsul nu suferă să fie deranjat şi are încăpăţânarea imperială de a face numai ceea ce el doreşte. Pentru el, voinţa celorlalţi nu există. În faţa oricărei contraziceri, a oricărei potenţiale ameninţări, uneori fără niciun motiv, se  întoarce cu spatele, flutură fulgerător coada ca pe un stindard de luptă şi împroşcă, prieten ori duşman, fără osebire, cu lichidul puturos, greţos şi uleios ce-i izvoreşte de sub coadă. Imediat, în jurul său totul va puţi. Sconcsul este, reducând descrierea la esenţă, o hazna umblătoare.

Aici, în România, de câte ori îl văd (ori îl aud) pe el, pe acest ilustru personaj politic autohton, din negurile atât de omeneşti ale uitării îmi răsare  amintirea sconcsului. Atât prin veşmântul care, de cele mai multe ori în alb şi negru, subliniază poziţia sa nobiliară, cât şi prin propriile reflexe comportamentale, personajul, cu nume predestinat de altfel, pare a fi copia umană a animalului generator de împuţiciune. El are tupeul de a crede că totul în jur îi aparţine de drept, că drumul pe care merge este numai al lui şi doar singurul posibil. Permanent este posedat de dorinţa de a-şi impune vrerea şi, înzestrat de natură, duce cu sine capabilitatea de a murdări iremediabil pe oricine pare a i se împotrivi. La fel ca sconcsul, mamifer aparţinând genului Spilogale putorius, când se simte ameninţat sau când atacă el însuşi, uneori fără un motiv vizibil, personajul „fericeşte” cu putoarea de nesuportat  tot ce se află în aria  sa de împroşcare. Spre nefericirea noastră, în cazul politicianului cu pricina, zona împuţiciunii emanate depăşeşte deseori limitele teritoriului unde respiră acest popor care, într-o  fatidică clipă a istoriei sale, a zămislit un asemenea specimen.

În cel puţin două privinţe, personajul nostru politic îşi depăşeşte modelul:

1.Mizeria pe care o generează este aproape netrecătoare. Ea afectează o întreagă naţiune pentru ani îndelungaţi.

2.Putoarea politicianului-sconcs, în mod miraculos, poate trece dincolo de ecranele televizorului, obligând privitorii accidentali (ori nu) la acoperirea nasului, ochilor şi chiar a urechilor.

Eu l-am descris. Vă revine neplăcuta sarcină de a-l identifica. Atenţie la nas, pute!