Mi-a scris unul dintre puţinii prieteni care mi-au mai rămas. Spun „unul dintre puţinii” pentru că, odată cu avansarea în vârstă, prietenii se cern. O parte pleacă pe drumul fără de întoarcere, poate spre loc mai liniştit. O altă parte, cea mai activă în a evidenţia cât de onorată se simţea că-mi este alături,  a descoperit  că prietenia cu mine nu mai este profitabilă. Şi m-a uitat. Dar să nu mă rup de subiect…

Deci, mi-a scris Alex. Îmi spune că citeşte blogul acesta, că mă felicită pentru că  numărul vizitatorilor blogului a depăşit frumoasa cifră de 100.000  (ceea ce, personal, nu observasem…) şi că sunt un prost. Ca să vedeţi şi dumneavoastră dacă prietenul meu are dreptate, iată partea cu pricina din scrisoare:

„Constat că bătrâneţea nu te-a făcut mai înţelept. Scrii şi tot scrii despre  drepturile furate militarilor, mai speri în repararea nedreptăţilor şi, împotriva evidenţei, te încăpăţânezi să crezi că  Armata mai reprezintă ceva pentru ţară. Nu observi că Armata despre care tu vorbeşti, nu mai este? Omule, Armata aceea a dispărut! Definitiv.  Nu va mai reveni decât atunci când o altă mare nenorocire, similară războiului, ori măria sa războiul însuşi, va lovi din nou România. Şi, indubitabil, ne va plesni. Întrebarea nu este dacă, ci când va sosi.

Eşti orb, sau prost, dacă nu vezi că  Armata nu mai are azi nici o putere. Nu mai contează ca factor de influienţă în politică. Tăria sa, legătura de sânge cu omul de rând, a fost tăiată cu brutalitate. A fost sfâşiată programat, cu mârâituri de plăcere. Ea însăşi, Armata Română, a fost ruptă în bucăţi şi îndesată cu bocancul în coşul de gunoi al istoriei. A avut loc un asasinat, în văzul lumii, dar  poleit în bune intenţii. Mai ţii minte lozincile? Se doreşte o Armată mai profesionistă… cu unităţi mai suple… mai bine înzestrată şi mai bine plătită…ridicată la nivelul pertenerilor noştri occidentali…Doar minciuni! Doar un cuţit înfipt în burta ei  în timp ce era mângâiată pe creştet. 

Armata era puternică. Disciplinată şi iubită de popor. Încurca.Trebuia lăsată fără putere, obligată să devină „nimeni”. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care  a fost blamată. Pentru asta, militarii au fost prezentaţi ca marii profitori ai timpurilor „democratice” de acum. Pentru asta, Armata a fost zugrăvită ca fiind o instituţie retrogradă, destinată îndobitocirii tinerilor patriei. Doar pentru asta, adevăraţii ofiţeri, subofiţeri şi generali,  au fost ani de zile arătaţi cu degetul şi descrişi ca fiind o turmă de pahiderme leneşe şi  îmbiubate care nu fac altceva decât să sugă vlaga poporului.              

Iar tu, în naivitatea ta, mai crezi că cei murdăriţi şi aruncaţi la câini vor fi acum spălaţi, bandajaţi şi readuşi în prima bancă. Tu, în prostia ta, îţi închipui că drepturi odată tăiate vor mai  fi vreodată readuse la ceea ce au fost, că cineva îşi va cere scuze ori că acel cineva va fi pedepsit. Tu, băiatule mare şi închipuit cu carte, nu înţelegi că acei cineva şi-au  „făcut cu prisosinţă datoria”, că pentru acele merite au fost îmbăiaţi în stele de general, au devenit mari demnitari ai ţării, au fost puşi miniştri ori prim-miniştri. Tu ai vrea ca stăpânii  faţă de care s-au ploconit, a căror ordine le-au executat chinuindu-şi propriul popor, să le arate acum obrazul şi să le spună, certându-i, că n-au făcut bine? Ba chiar să-i pedepsească? Visătorule!            

Ce mai este azi Armata Română? Ce mai reprezintă ea pentru politicienii care, ca o haită de lupi înebunită de foame, spulberă fără remuşcări o ţară? Mai este exact ceea ce a mai rămas. Doar  mână de mercenari cu care nu poţi umple un stadion, condusă de generali în mare parte subjugaţi politic, împânzită de politicieni mai mari sau mai mărunţi dar la fel de oportunişti, aflată la cheremul nenumăraţilor consilieri străini. Carne de tun în lupta pentru atingerea unor interese de care noi, ca naţiune, suntem complet străini. Uniforme colorate la depuneri de coroane, la primiri de demnitari şi la paradele simbolice. Plutoane de soldaţi profesionişti care să pocnească din puşti la funerariile oficiale.

Trebuie ca, la bătrâneţe, să-ţi fi pierdut inteligenţa ca să nu înţelegi că Armata noastră nu mai are în vine seva adevărată a poporului.Pierderea aceasta, crucială, a transformat-o dintr-un leu viguros, într-o pisicuţă uşor jigărită. Vocea sa nu mai este un răget zguduitor,  ci un jalnic mieunat, scâncit atunci când, pe sub masă, este lovită cu pantoful scump care încalţă  piciorul politicianului. Armata nu mai are azi alături o industrie care să aducă peste 30% din PIB. Vrînd-ne vrând, s-a debarasat de marile sale valori intelectuale, de ingineri, de medici, de proiectanţi, de profesori. Exportul său, atădată înfloritor, s-a veştejit şi a murit. Nu mai are alături un milion de oameni care să se ridice la chemarea sa.Este mică, neînsemnată, săracă. Pierde câte ceva în fiecare zi: tradiţie, mândrie, patriotism, spirit de castă, respect de sine. Se pierde pe ea însăşi.   Pierderile sunt atât de numeroase şi atât de devastatoare încât, acum, Armata Ţării nu mai are al ei nici măcar un club sportiv! Conform planului,totul trebuia sfărâmat. Şi, aşa s-a întâmplat!”

Ei, ce ziceţi? Are dreptate? Deşi s-ar putea să mă fi prostit la bătrâneţe, eu, dragule Alex, mai cred cred în valenţele adevăratei Armate Române. Mulţi de acolo, tineri sau vârstnici, chiar îşi iubesc sincer şi profund ţara. Prin urmare, voi continua să scriu, să arăt nedreptatea,  durerea şi lacrima soldatului necontenit năpăstuit de politicienii mincinoşi (pare un pleonasm…)

PS Ca să nu crezi ca-s chiar nevăzător, te rog să reciteşti pe blogul acesta (cu peste 100.000 de vizitatori azi) ceea ce scriam la 9 aprilie 2009, în patru lungi articole:  http://teopal.com/?p=37