Regionalizare, sau federalizare?

Drept să spun, de câte ori politicienii insistă spre a efectua o transformare de proporţii în organizarea teritorială a României, devin suspicios. În istoria sa, ţara aceasta a fost de prea multe ori „reorganizată”teritorial şi, mai de fiecare dată, s-a dovedit că demersul nu a avut nici o legătură cu mai binele poporului român. Ori că a fost efectul unor maşinaţiuni etnice interne sprijinite extern. Ori că s-a urmărit doar instituirea unei ordini dictate din afara graniţelor, satisfacerea unor unor ambiţii de influienţă ale marilor puteri sau, pur şi simplu, succesiunea unor paşi spre dezmembrarea ţării. În toate situaţiile de asemenea natură, poporul român a avut de pierdut. Cu câţiva ani în urmă, sub directa comandă a preşedintelui, guvernul a dorit să impună o regionalizare care, evident pentru orice observator cu mintea întreagă,  satisfăcea în primul rând dorinţele separatiste ale unei anumite fracţiuni etnice. Mai pe româneşte, refacerea unui modul teritorial care fusese rupt din trupul ţării prin Dictatul de la Viena (30 august 1940). Guvernul acela, catalogat între altele şi ca antinaţional, a căzut. A venit un nou guvern. Tocmai acela care criticase crunt regionalizarea. Odată ce şi-a văzut exponenţii în fotolii, uituc, şi acest guvern declară că este strict necesară ( cu prioritate chiar), regionalizarea României. Cum, în câte regiuni, pe ce criterii se va efectua această supraîmpărţire (ea, noua împărţire, suprapunându-se pe actuala) aproape că nu mai are relevanţă. Fiindcă, ni se spune în faţă,  aşa vrea Uniunea Europeană! Şi ce vrea Uniunea (europeană şi nu, ca pe vremuri, sovietică!) a devenit lege pentru noi. Altfel, piedicile ce le întâmpinăm acum pentru a accesa fondurile europene (bani la care avem dreptul, plătiţi în avans, în mare parte, de noi, românii), vor deveni şi mai mari. Prin urmare, ne spune guvernul, este imperativă regionalizarea. Adică o „descentralizare” pentru materializarea căreia guvernul este gata să predea acestor regiuni pârghii importante ale guvernării. Inclusiv dreptul de a negocia direct cu Uniunea Europeană pe teme de interes naţional. Înţeleg că fiecare regiune ar urma să fie condusă de un guvernator, exact aşa cum se întâmplă în statele federale. Guvernator care va avea o mare independenţă din punct de vedere al „gospodăririi” a zonei teritoriale respective. Şi fiindcă mai sus, în mod nefericit, mi-am adus aminte de Uniunea Sovietică, vreau să vă spun ceea ce se scrie în legătură cu noi pe site-ul în limba română al postului de ştiri Vocea Rusiei. Conform celor scrise de Elena Badea (14 ian. 2013) în analiza sa asupra site-ului cu pricina, prin Vocea Rusiei, până şi foştii noştri „prietini” sunt profund  îngrijoraţi de urmările regionalizării României:  “Pentru România, anul 2013 va fi unul deosebit de greu, mai ales în contextul geopolitic în care s-a înscris UE, întrucât conducerea Uniunii pare să fi decis că distrugerea statelor naţionale şi transformarea Uniunii Europene într-o federaţie de regiuni, astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat undeva pe axa Bruxelles – Berlin” Reamintind mişcările separatiste deja cunoscute ale Europei, prezente în Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania sau România, Vocea Rusiei atenţionează:  “aceste mişcări se înscriu sinergic în planurile Comisiei Europene de a regionaliza toate statele-membre şi de a crea o structură federativă europeană. Logica decidenţilor de la Bruxelles este uşor de înţeles: o federaţie a regiunilor este uşor de controlat şi uşor de dominat, fără a mai exista probleme de negociere cu elite naţionale care nu sunt dispuse să-şi cedeze suveranitatea. (…) Problema distrugerii organizate a statelor naţionale este cât se poate de reală, iar în spatele procesului de regionalizare forţată stau entităţi naţionale şi supranaţionale deosebit de influente”. Ba, mai mult, ne spun analiştii Vocii Rusiei: “anul 2013 se preconizează a fi anul triumfului separatismului şi regionalismului european”, iar “modificarea Constituţiei României va oferi un excelent prilej pentru forţarea unei regionalizări, inclusiv pe criterii etnice”, invocându-se, în principal, obținerea fondurilor europene. “Cedarea de jure a suveranităţii politice către centrul federal al UE va consfinţi situaţia de facto în care suveranitatea economică a României a fost cedată către FMI, iar suveranitatea politică a fost de facto cedată Comisiei Europene” (…) “România va fi nevoită să suporte consecințele nefaste ale aderării la UE, inclusiv regionalizarea regionalizării.” Nu sunt atât de naiv încât să cred că ruşii ne-ar plânge de milă. Nici pentru a-mi închipui că UE nu urmăreşte decât distrugerea statelor care îi asigură statutul de important actor pe plan mondial. Dar, prin suspecta grabă de a reîmpărţi România, guvernanţii noştri, mai vechi sau mai noi, nu fac altceva decât să alimenteze suspiciunea conaţionalilor şi să-i determine să aplece urechea la diversele interpretări, prietenoase ori nu, la adresa aderării noastre la UE. Uniunea Europeană, însăşi, prin poziţia de stăpân atotputernic adoptată în relaţiile cu noi, alimentează neîncrederea, îndoiala în ceea ce priveşte corectitudinea sa în raport cu România, ţară cu drepturi cu nimic mai prejos decât ale Germaniei, Franţei ori ale Marii Britanii. Şi, ca român veşnic îngrijorat de soarta mea, aş putea fi tentat să cred ceea ce îmi spune rusul de la Vocea Rusiei când afirmă că eu, românul de mai sus, aş fi cu bună ştiinţă sufocat cu informaţii eronate, inclusiv rusofobe, numai pentru a nu fi atent  la activitatea susţinută a celor care, în ţară dar şi afară,“îşi doresc ca societatea românească să nu observe că la Bruxelles i se pregăteşte un nou dictat de la Viena”,

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*