Curajosii

(din ciclul „Pamflete amare”)

Nu ştiu cum s-o fi simţit prostimea pe vremea marilor viteji ai neamului. Pe timpul lui Stefan, Mihai sau Mircea. În zilele mele însă, vă mărturisesc, mă trec fiorii ori de câte ori aud pe vreo unul dintre conducători lăudându-se cu vitejia sa. Şi pe bună dreptate! Viteazul Petre Roman se fălea cu economia superbă pe care guvernul său o va creşte după ce va dărâma ceea ce, până la el, fusese doar  „un morman de fiare vechi”… Vajnicul marinar cu nume uşor flatulat se bătea cu sticla de şampanie în piept promiţându-ne că el, luptătorul, va învinge corupţia şi ne promitea, afişându-şi bărbăteşte normala-i stare bahico-euforică: „Să trăiţi bine!”

Ca şi dumneavoastră, mi-a rămas în minte declaraţia idioată, dar plină de emfază, a acelui mic premier de tristă amintire care se credea a fi titanul mult aşteptat al neamului românesc: „Până la mine nimeni n-a avut curajul…”

Ridicolul era cu atât mai mare, cu cât fraza cu pricina ieşise din gura  unui  personaj limitat intelectual, caraghios de scund şi care dovedise că fără binecuvântarea cotrocenistă  nu poseda nici măcar curajul necesar  ruperii din sul a bucăţii de hârtie higienică indispensabilă  curăţirii intime. Vitejia domnului Boc consta, exclusiv,  în supliciul celor sărmani şi lipsiţi de apărare.

Aş fi lăsat istoriei să judece faptele acestor temerari dacă, mai ieri, în plină noapte mustind încă de seva sărbătorilor de iarnă, nu l-aş fi auzit cu urechile mele pe nou-nouţul  prim-ministru lăudându-se cu curajul  său. A fost ca reîntorcerea într-un vis urât

Nu trecuseră decât vreo patrusprezece zile din următoarele peste 1400 atribuite de cetăţean noii guvernări, şi promisiunile cu care tânărul Ponta câştigase încrederea a milioane de români păreau a nu fi existat niciodată. Ce se întâmplase?  Junele şi înfocatul apărător de până acum al drepturilor tuturor celor care suferiseră de pe urma vitejiei  Bocului şi a bărbăţei tătucului Băsescu devenise el însuşi  curajos. Ca urmare, cucuriga că va câştiga lupta cu bugetarii. Cine sunt ei, bugetarii? Dacă nu vă mai amintiţi, vă spun eu. Bugetarii sunt ăia graşi şi săraci care trăiesc cocoţaţi în spinarea celor slăbănogi şi putred de bogaţi.

Îngrijorător,  de când s-a înscris pe lista vitejilor cu V mare, au apărut  în atitudinea prim-ministrului  Ponta  reflexe, stereotipuri de gândire şi fraze aproape copiate din discursurile de lemn ale legendarului Boc. Probabil aşa se manifestă temeritatea la cei sortiţi să fie curajoşii naţiunii…

Şi mă mir. Mă mir că tânărul nostru premier nu ne declară că va fi curajos şi fără milă cu cei care au furat miliarde şi miliarde, cu cei care încă jecmănesc fără teamă sărmana noastră ţară. Sunt uimit că nu promite a fi plin de bărbăţie cu cei care, de peste două decenii, distrug programat economia României.  Sunt surprins că nu promite a se lua în piept cu aceia care din afara graniţelor înjosesc acest popor, popor  care este şi al său. Sunt stupefiat că nu făgăduieşte a se lupta plin de temeritate cu antiromânismul unor demnitari, cu nedreptatea şi indiferenţa guvernamentală faţă de ţăranii României, cu abundenţa aberantă de taxe şi de impozite ce secătuiesc şi descurajează orice iniţiativă comercială, cu…Şi ar mai fi atâţia de „cu”!

Ca mulţi dintre dumneavoastră, am votat coaliţia politică din care domnul Ponta face parte. Pentru că, în cele sapte luni cât s-a aflat la putere a dat impresia că este bine intenţionată. Numai că, acum mi se pare (şi bine ar fi să rămână doar o părere) că ei, coaliţiei, nu-i mai pasă. Şi-a văzut, cum spune românul, sacii în căruţă. Şi exponentul acesteia, descoperindu-şi brusc  curajul clocotitor, a început lupta cu românii fără de putere, precum predecesorii săi de tristă amintire,  curajoşi şi ei. Este bătălia cu cei mai uşor de zdrobit dintre cetăţeni, cu aceşti „asistaţi sociali” ai democraţiei originale emanate dinspre dealul Cotrocenilor, dintre care, obligat, fac şi eu (poate şi dumneavoastră) parte.

Desigur, vor fi unii care să spună că-s nedrept. Ba chiar răutăcios. Că mă grăbesc  să dau din gură. Că ar fi bine să am puţintică răbdare.

Poate că-i aşa. Dar, păţit fiind, mai bine nedrept şi grăbit acum, decât pe drept dar prea târziu. Şi, ca să fim corecţi, oricum aş fi, tot nu foloseşte la ceva.

Rating 3.50 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*