Sunt dator faţă de cititorii fideli ai acestui blog să mărturisesc că nici în visele mele cele mai negre nu mi-am imaginat că am putea cumpăra (pentru dotarea Armatei României!)  avioane pe care portughezii le aruncă la fiare vechi.

Şi asta nu pentru că aş desconsidera în vreun fel potenţialul militar portughez. Ori pentru că nu aş preţui istoria militară a Portugaliei la adevărata sa valoare, de la edificarea imensului său imperiu şi până în zilele noastre.  Nici pentru că nu aş înţelege diferenţa dintre interesul american la coasta Atlanticului, în imediata apropiere a porţii de intrare în Mediterană, şi preocuparea SUA pentru o ţară cu un litoral (undeva la Marea Neagră…)  în lungime de 245 Km, incluzând aici şi delta Dunării. Nu, pentru nimic din toate acestea. Ci pentru că, pur şi simplu, nu reuşesc să răspund raţional la (cel puţin) următoarele  întrebări.  Cum s-a putut ca, într-un timp atât de scurt istoriceşte, puterea militară a României să decadă până la această stare? Cine a dorit-o şi de ce?

Deşi s-ar putea ca vreun ilustru analist militar să spună că nu-i edificator în cazul de faţă, comparativ cu Portugalia, suntem totuşi o ţară cu o populaţie dublă, cu un teritoriu de aproape trei ori mai mare şi cu un potenţial militar, teoretic, mult superior (mai puţin naval).  Apoi, privind adevărul în faţă, ar trebui să recunoaştem că nici în Portugalia avioanele  ce ni se vând acum nouă nu au venit de chiar foarte noi. Second hand-ul lor, cu mâna a doua a noastră, înseamnă pentru noi, matematic, nişte aparate de zbor la a treia mână! Superb. Cum dracului să nu te miri?

Continui să intreb, inutil de altfel, cât a reprezentat voinţa românească în luarea acestei mirabile decizii. Fiindcă, într-un acces de sinceritate, proaspătul ministru al apărării, mai mult militar  decât politician (cel puţin în acte…), declara cu seninătate: „Respectăm la literă toate directivele Uniunii Europene în ceea ce priveşte achiziţia avioanelor multirol F-16 din Portugalia”… Şi să nu uităm, nici vorbă de organizarea vreunei licitaţii internaţionale pentru cheltuirea a aproape un miliard de euro!

Deci, crezându-l pe distinsul general Dobriţoiu, constatăm că şi de data aceasta tot Uniunea Europeană ( bat-o vina!) ne spune care ne sunt interesele. Şi, în contextul acesta, aproape că îmi îneacă gândurile, năpădindu-mi  mintea, avalanşa declaraţiei parlamentarului britanic Nigel Farage, veche de exact un an, referitoare la România: “Aderarea  la Uniunea Europeană se va dovedi a fi o greşeală istorică uriaşă pentru ţara dumneavoastră, pentru că ceea ce aţi făcut e să intraţi într-un sistem care seamănă din ce în ce mai mult cu cel pe care l-aţi părăsit acum 20 de ani. Este o greşeală foarte mare, iar clasa voastră politică, politicienii voştri, birocraţii,sunt practic cumpăraţi cu bani, foarte mulţi bani!” Şi, pe măsură ce timpul trece, îmi tot vine să-i dau dreptate…

Domnul Dobriţoiu crede, destăinuindu-se în declaraţii repetate, că ceea ce s-a întâmplat este minunat pentru forţele noastre aeriene. Chiar şi pentru ţară! Să-l ascultăm: “Procesul acesta de proiectare a unei achiziţii în domeniul aviaţiei militare se derulează de peste cinci ani. S-au făcut analize comparate a tuturor produselor de pe piaţă, a preţurilor de achiziţii. S-a luat decizia într-un context fericit să organizăm tranziţia de la MIG-uri spre avioanele de generaţia a cincea în cel mai eficient mod cu putinţă (sn)“. Din nou superb. Omul o fi vrut să spună : “…la mâna a cincea…”. Pentru că, orice analiză obiectivă a variantelor  de achiziţie (preţ în raport cu calitatea şi numărul avioanelor),  va arăta clar, chiar şi pentru mintea unui elev din clasa zero, că 850 milioane de euro pentru 12 avioane la mâna a treia, avioane care urmează a ne sosi tocmai peste cinci ani, timp în care plătim nu ştim bine ce, reprezintă cea mai proastă decizie.

Dar, poate domnul ministru ştie mai mult decât cunoaştem noi, muritorii de rând. Şi poate, urmând  ( surprinzător pentru mulţi dintre noi) drumul trasat vaşnic de domnul Boc, doreşte doar binele oştirii ţării.

Prin urmare constatăm, încă o dată, în neştiinţa noastră, că ne pierdem timpul vorbind despre armată, avioane şi aviaţie. Şi că irosim zadarnic resurse mintale, încercând să înţelegem pe bune ceea ce se întâmplă cu Forţele Aeriene.

Concluzia?  În cazul de faţă, ceea ce ni se prezintă sunt doar acrobaţii.  Acrobaţii aviatice pe banii noştri. Nimic mai mult!

 

PS. Pentru a nu lăsa fără acoperire afirmaţia că varianta aceasta de achiziţie pare a fi cea mai dezavantajoasă pentru România, voi pune  pe blog, în mai multe reprize, seria de articole pe tema înoirii parcului aviatic, publicate de subsemnatul în revista “ Qmagazine” cu ceva vreme în urmă.