Ne mai întâlnim din când în când la înmormântări. Din ce în ce mai puţini. Din ce în ce mai bătrâni. Din ce în ce mai nedreptăţiţi.

Mai zilele trecute, în urma sicriului unuia dintre marii militari ai ţării, mă salut, fără a ne zâmbi ca de obicei, cu vechiul meu amic T S. Minute în şir păşim reflex, umăr lângă umăr,purtându-ne  fiecare, ca pe o povară,  gândurile.

-S-a dus sărmanul… O asemnea personalitate, înmormântată într-un asemenea anonimat… Este mai mult decât nedrept. Nepreţuirea meritelor marilor spirite ale ţării pare a fi boala zilelor noastre. Şi după o vreme, maladia asta ne poate duce la dispariţia, ca popor, din marea carte de istorie a omenirii.

TS vorbea ca pentru sine, cu mici pauze între propoziţii, urmărind caldarâmul cu privirea fixă.

Eu tac. Nu-mi venea în minte nici o frază care să aprobe ori să contrazică raţionamentul prietenului de o viaţă. După un timp, tot fără a mă privi, continuă, ca şi cum în toată această vreme s-ar fi gândit numai la acest subiect.

-Vezi tu, încet-încet rămânem ai nimănui. Azi, câteva generaţii de militari, cu bunele şi cu relele lor, descoperă că au fost dezrădăcinaţi. În numai doi ani le-a fost distrus spiritul de grup. Le-au fost, de facto, luate gradele. Şi au fost deposedaţi de drepturile militare şi civile. Ca nişte criminali…Apoi, în mod brutal,  au fost separaţi de instituţia căreia îi aparţineau de drept. Prin maşinaţiuni politice au  fost dezbinaţi, opuşi unii altora, şi astfel a dispărut respectul pe care, din totdeauna, ierarhic, şi-l acordau reciproc. Cu orice prilej, la bine sau la rău…

Îi simt glasul tremurând de emoţie. Sau de indignare.

– Un prim-ministru bezmetic şi un preşedinte blestemat au găsit de cuviinţă să distrugă tradiţia de aproape două sute de ani prin care fiecare militar aparţinea armatei sale, din clipa depunerii jurământului de onoare şi până în clipa de pe urmă. Iar atunci, când se despărţea pentru veşnicie de viaţă şi de armată, armata îl cinstea aşa cum se cuvenea, după meritul şi contribuţia sa la edificarea acestei instituţii. Nu este vorba de mine sau de tine, sau de sărmanul Sandu care acum, în uitarea pe care n-o merită, este purtat pe ultimul drum. Este vorba despre dărâmarea, cărămidă cu cărămidă, a unui edificiu etalon pentru oricare stat al lumii, pentru fiinţarea şi perpetuarea sa. Este vorba de imbecilitate, de iresponsabilitate. În ultimă instanţă, de trădare! Căci trădare se cheamă atunci când populaţiei aduse la înfometare i se indică drept adversar  propria sa armată…

Din nou, nu ştiu dacă să-l aprob ori nu. Din nou, cuvintele nu mi se leagă în propoziţii. Aparent absent, neutru, număr în gând, fără a le urmări şirul, pietrele tocite de pe drumul ce duce spre cimitirul de cartier.

-Ţin minte că, înainte de moarte cu numai câteva zile, Sandu m-a întrebat: „Ai cui? Ai cui mai suntem astăzi?”  Era îngrozit de gândul că el, ca militar pensionar, nu mai aparţine niciunei entităţi concrete şi nici poporului său.  Militarii rezervişti au fost, în mod nemeritat, părăsiţi de instituţia căreia îi dedicaseră întreaga viaţă, renegaţi, urâţi în anumite momente, de chiar ţara căreia îi închinaseră viaţa. Trăise momentul în care Armata îi alungase. Văzuse cum cei spre care fuseseră acum împinşi se fereau de ei ca de ciumaţi, plasându-i în  zone în care niciodată nu se aflaseră: în aria profitorilor. A celor care primesc drepturi fără a le merita. In tagma nesimţiţilor! Şi el, Sandu, Dumnezeu să-l ierte, simţise, pe drept, că a fost rupt de familia sa. Rămas fără de repere, fără de viitor. La voia întâmplării. Sentimentul acesta, al lipsei de apartenenţă, cred eu, i-a adus sfârşitul mai aproape.

Tace câtva timp. Nu aşteaptă vreun gest din partea mea. Pare, în continuare, a fi doar el cu gândurile sale.

-Prin voia unui parvenit sau a altuia, astăzi fiecare cetăţean, fie el brutar, jurnalist ori primar, poate ajunge în numai o zi ofiţer superior sau general al armatei române. Cu toate drepturile, dar fără nicio obligaţie. Pentru că nu poţi obliga o ilustră baschetbalistă, colonel peste noapte, să conducă un regiment în luptă. Şi nici pe un binecunoscut realizator de emisiuni televizate, colonel fără o zi de stagiu militar, să elaboreze planul tactic al apărării Diviziei pe aliniamente succesive. Vezi tu, dragă Teo, crudul adevăr este că până şi ei sunt ai cuiva. Sunt coloneii lui Oprea ori, şi mai grav, generalii lui Băsescu… Problema este, ai cui mai suntem noi?

Înmormântarea generalului cu patru stele, om trecut prin război şi prin pace, personalitate care ar fi meritat o statuie în faţa Ministerului Apărării, a avut loc în linişte. Şi în uitare. Două duzini de foşti camarazi, răspândiţi printre crucile modeste ale cimitirului din margine de oraş, îl petrec cu privirea şi i se alătură cu gândul. Atât.

Strâng în pumn batista cu bănuţul prins în colţul înodat şi, parcă abia acum dumirit, mă întreb şi eu, inutil şi deplin retoric: „Chiar aşa, ai cui mai sunt astăzi pensionarii militari? Dar mâine?”

P.S. 1  Am ezitat câteva luni înainte să public întâmplarea de mai sus, autentică deşi patetică. În cele din urmă, mi s-a părut  firesc s-o încredinţez cititorilor acestui blog. Nu atât pentru povestea de viaţă, tristă, aproape comună în zilele noastre, cât pentru pildele ce ar trebui să rămână. Importante, cred eu, pentru fiecare cetăţean responsabil al acestei mult prea încercate ţări.

P.S. 2 Deşi aş fi dorit, nu am încuviinşarea amicului TS şi nici a familiei ilustrului general ( nimeni altul decât eroul scrierii „Împuşcaţi-ne!”  http://teopal.com/?p=389 ) să le public numele. Cu toate că ar fi meritat. Amândoi.