La unul dintre posturile de televiziune, cu o orientare politică clar declarată, un individ cu voce sfătoasă, pretinzând că ne vorbeşte despre lumea lui, susţine în fiecare noapte un monolog. Este, de fapt, o emisiune replică. Un răspuns la iniţiativa unui alt post de televiziune, cu orientare politică opusă, unde un alt personaj, mai puţin sfătos dar mult mai agresiv, vorbeşte şi el, noapte de noapte, cu sine.

Până acum, nimic neobişnuit într-o conjuctură aiurea cum este aceea în care se zbate neputincioasă România. Neobişnuit este că, periodic, individul sfătos atacă, plin de ură, bătrânii ţării. Fiindcă, în viziunea sa, bătrânii nu-s buni de nimic şi, în plus, îl încurcă. Nu poate trăi normal din cauza lor. Se împiedică de ei pe stradă, la poştă când trimite epistolă iubitei, în tramvai sau oriunde altundeva, aiurea în această lume. Prin urmare, deşi n-o spune direct, ei ar trebui eliminaţi. Definitiv şi fără milă.

Aproape de fiecare dată, când plin de sine mormăie în microfonul prins la butonieră, se declară deranjat de prezenţa în cotidian a bătrânilor. Se miră, înfuriindu-se până aproape de apoplexie că ei mai mişcă, limitându-i libertatea de mişcare. Consumându-i aerul. Prin însăşi răsuflarea lor. Stânjenindu-i dinamicitatea creatoare prin lentoarea mişcărilor caracteristică senectuţii.  Contrazicându-i convingerile politice ori valoros filozofice prin exprimarea opiniilor proprii cu voce tare sau doar prin simplele bombăneli scăpate, cu glas tremurând, printre gingiile lipsite de dinţi.

În lumea individului monologist (iertată fiindu-mi licenţa) toţi vârstnicii, dar absolut toţi, sunt doar nişte neisprăviţi emiţători de pretenţiile absurde. Între ele, dorinţa de a trăi în aceeaşi lume cu excelenţa sa, individul mormăitor. Obrăznicia de a-şi cere drepturile – puţinul pentru care au plătit întreaga întreaga lor viaţă activă. Mândria de a fi edificat o ţară, cu bunele şi cu relele sale. O ţară în care personajul nocturn a putut creşte, s-a îngrăşat rotunjindu-se binişor şi s-a format intelectual (franceza ostentativ afişată fiindu-ne martoră…) O ţară în care el trăieşte bine, dar pe care nu o poate vedea din cauza bătrânilor care o populează şi, la grosimea epidermei sale, nici nu o poate simţi pulsând, vie.

Sfătosul de la miezul nopţii  îşi repetă nestânjenit viziunea nazistă, aproape seară de seară, ignorând, din infatuare şi abrutizare mintală, adevărul simplu care ne arată că tinereţea nu-i veşnică. Că bătrânii trebuie respectaţi, poate şi numai pentru că, prin voia lor, sunt părinţii şi bunicii noştri.  Că toţi îmbătrânim. Chiar şi el!

Înţeleg, atât cât mă mai duce mintea mea de vârstic stânjenitor pentru personajul pierdut în lumea sa lipsită de bun simţ, că blamarea vârstnicilor nu reprezintă politica oficială a postului de televiziune. Ar fi mult prea grav. Prin urmare, pare cu atât mai mult de neînţeles supravieţuirea  pe post a acestui individ cu mintea bolnavă, propăvăduitor constant al blamării bătrânilor pentru vinovăţia ridicolă, dar firească fiziologic, că mai există.

În rest, părerile sale politice, simpatiile şi antipatiile sale, mă lasă rece. Să le poarte în piept şi în minte până la adânci bătrâneţi. Dacă le mai apucă. Întrucât, dacă ar fi să ne luăm după pleava care fierbe în tărtăcuţa cu care este dotat, ea, bătrâneţea, n-ar trebui să mai existe!