Îl văd tot mai des la televizor. Şi, de fiecare dată, mă copleşeşte sentimentul acela nedefinit, născut din amestecul de compasiune, greaţă şi furie, pe care îl ai privind saltimbancul curţii. Cine este saltimbancul curţii? Este piticul cârn şi aiurit, care se crede buricul pământului. Chircitura care are dreptul să mintă, să-şi dea pantalonii jos în public, ori să dirijeze cu degetul arătător în erecţie o orchestră numai de el văzută. Doar lui i se permite asta, deoarece toată lumea îl ştie slab de minte. O „calitate” indispensabilă rolului ce i s-a rezervat. El este micuţul care pare a sta pe scaun chiar şi atunci când se ridică pe vârfuri şi care, megaloman, se comportă tot timpul ca un uriaş ce vede lumea mult mai clar din perspectiva largă a înălţimii sale. Este personificarea stupizeniei, omuleţul care, vorbind de unul singur, se crede deştept, „editând fraze” cu dicţia bombastică a profesorului atotştiutor aflat în faţa unor plozi făcuţi la beţie. El este fiinţa care face tumbe stângace în faţa unor privitori imaginari, care ia picioare în fund de la împărat afişând fericirea supremă şi încasează scatoalce după ceafă cu neţărmurită mulţumire.
Îl văd tot mai des la televizor. Şi de fiecare dată reuşeşte să mă enerveze cu importanţa pe care şi-o dă. Cu modul în care transformă minciuna în adevăr (folosindu-şi limba de lemn) şi cu ura pe care mi-o poartă… Simt că mă urăşte, deşi singura mea vină este că-l suport.
La fiecare apariţie, indiferent de tema discuţiei, el ştie exact „ce vrea românul”. Îmi explică, doct, ceea ce-mi doresc pentru mine fără ca eu s-o fi ştiut. Şi are pretenţia să-l cred. Îmi spune, ca şi cum ar fi adevărata mamă Omida, că numai el vede realitatea, că o duc mult mai bine decât o duc. Şi că-mi este scris ca, ascultându-l, să ating adevărata fericire. Repetă, ambalat până la demenţă, iluzionându-se că ar putea convinge pe cineva, că numai nişte bancheri transnaţionali, cu pantofii găuriţi de atâta gândit, sunt aceia care îmi pot hotărî viitorul.
Se împlinesc ani de când gura sa a rostit numai ameninţări la adresa bunăstării mele, de când forţează consecvent sărăcirea ţării, de când se străduieşte (cu palpabil succes) să transforme normalitatea în durere şi bucuria dimineţii în tristeţe. Şi se numără, azi, cu milioanele românii pe care i-a sărăcit, aruncându-i în braţele disperării, că salveaze ţara. O ţară abstractă, fără popor, fără energie, fără istorie, plăsmuită doar de mintea sa înceţoşată.
Se jură, inconştient de micimea sa, că fără el România ar fi fost deja o jalnică epavă plutind în derivă pe apele învolburate ale istoriei, că numai datorită lui, tenacităţii sale benefice pentru neam, mai existăm pe harta lumii.
Asist, crucit, la modul în care, încălcând până şi cele mai elementare reguli democratice , manevrează miniştri, parlamentari, preşedinţi de partide politice (unele ilegal şi nefericit numite aşa) şi ne minte pe toţi numai şi numai pentru a-şi îndeplini sinistra menire: pârjolul! Mă uimeşte sinceritatea sa indecent simulată atunci când ne biciuie cu neadevăruri, inocenţa cu care se preface a curăţa ţara de corupţi, corupând tot ce atinge, şi naivitatea sa impertinentă atunci când este pus în situaţia de a recunoaşte marasmul în care se scaldă.
Îl văd tot mai des la televizor. Şi, de fiecare dată, mă copleşeşte sentimentul acela nedefinit, născut din amestecul de compasiune, greaţă şi furie, pe care îl ai privind piticul palatului. Doar un saltimbanc. Un măscărici ajuns din întâmplare, scuipat de istorie, în locul unde se hotărăşte soarta nostră, a tuturor.

N.B. Dacă tu, cititorule, dincolo de intenţia subsemnatului, în acest pamflet identifici personajul de mai sus doar cu o anume personalitate politică, declar că este responsabilitatea ta. În totalitate. Deşi, chiar şi în atare circumstanţe, este greu de acceptat că o asemenea fiinţă ar putea exista cu adevărat. Vie.