Bejenia

(“bejenie – fugă, emigrare de frica invaziunii  sau de jafurile administraţiunii”;  DEX online)

           Unul dintre copiii mei, ajuns la vârsta maturităţii depline, este hotărât să părăsească România. Definitiv şi fără a se mai uita în urmă. A ales ca destinaţie finală o ţară insulară, dincolo de continentul austral. Oarecum surprins de decizie, deşi chiar eu îi spusesem cu ceva timp în urmă că dacă aş fi la vârsta lui nu aş mai sta aici nici măcar un ceas, l-am întrebat de ce această încrâncenare. Întrebarea a deschis o lungă discuţie. Din care am înţeles mai bine cum gândesc tinerii azi. Am văzut mai clar situaţia în care se va afla România după ce generaţia celor care au acum între douăzeci şi treizeci de ani se va strămuta. Termenul exact este bejenie! O întreagă generaţie este pe cale să fugă din ţară. E de mirare că cei responsabili pentru viitorul României o încurajează să plece. Ei, guvernanţii, nu sunt preocupaţi de urmări. Sau poate îi preocupă, dar steril, aşa cum pe mine mă interesează problematica materiei negre din univers…  

          Ce mi-a spus tânărul cu gând de strămutare? Pleacă deoarece nu vrea ca, mai devreme sau mai târziu, să fie ucis de administraţia ţării în care s-a născut. În opinia sa,  ceea ce se întâmplă azi cu spitalele, cu sistemul sanitar din România, înseamnă genocid. El nu vrea ca la bătrâneţe să ajungă  pensionar cu pensia anulată, cu viaţa la discreţia unui guvern ostil şi rapace. Pentru că el, tânărul, ştie că pensionarul nu are posibilitatea să-şi aleagă o altă slujbă mai bine plătită şi va deveni muritor de foame.  Nu doreşte ca la vârsta senectuţii, indiferent de merite, să fie considerat  un asistat social, obligat să-şi cerşească proprii bani la poarta guvernului. Are simpla pretenţie ca, om fiind, să se bucure de respect iar munca să-i fie răsplătită corect. Ceea ce, în ţara numită România, el vede că nu mai există şi nici nu sunt speranţe să reapară pe timpul vieţii sale. Năzuieşte ca fetiţa sa în vârstă de cinci ani să aibe parte de o copilărie fericită, să nu tremure de frig iarna în casă, să nu fie agresată pe stradă, să înveţe într-o şcoală curată, cu profesori preocupaţi de educaţia copiilor, bine plătiţi şi stimaţi de elevi. Îşi doreşte ca, la terminarea şcolii, copilul său să nu fie obligat să intre direct în şomaj, fiind tot el învinovăţit pentru asta. A căutat o ţară unde guvernul lucrează pentru oameni şi nu împotriva lor, unde natura este ocrotită iar respectul pentru mediu înconjurător, sfânt.  Unde restructurarea societăţii nu există doar ca slogan electoral, unde cetăţeanul nu este minţit cu neruşinare, unde taxele sunt suportabile iar banii contribuabililor se întorc la ei până la ultima centimă. Unde nu se fură din buget, unde nu proliferează regi ai asfaltului, unde nu se îmbogăţeasc peste noapte politicienii veroşi, unde justiţia  nu este o anexă politică a clasei conducătoare, unde alegerile sunt  corecte şi legile respectate în primul rând de către cei care le concep.

           „O ţară utopică!”, am exclamat. Răspunsul lui nu a întârziat: „Trăind prea mult aici, tu nu mai recunoşti o ţară normală. Poate nici acolo nu va fi exact cum îmi doresc. Dar acolo, măcar se poate trăi!” Şi, dacă mă gândesc bine, are dreptate. Aici,străduinţa de a trăi a devenit coşmarul zilnic a milioane de oameni. Iar ei, tinerii, copiii noştri, văd şi înţeleg. Nu vor să muncească doar pentru a supravieţui, ca noi. Ei pleacă! Se strămută păstrând o amintire dureroasă pământului unde au văzut lumina zilei. Imagine transmisă apoi copiilor lor, care vor sfârşi prin a urâ sau a renega România. Ca român şi ca  părinte, întreb: „ Va fi cineva pedepsit pentru răul acesta ireparabil?”  Retoric. Şi naiv.

                                                                 ( publicat si ca editorial in revista Qmagazine/nov. 2011)