26 octombrie 1997

        A fost Ziua Armatei. În acest an, mai uitată ca niciodată. O zi marcată de lehamite. Amărăciunea o simţim acum dar durerea şi judecata va aparţine viitorimii. Sunt sigur că nu va fi iertată indiferenţa de azi a guvernanţilor faţă de instituţia militară. Sau poate este un semn. Un semn pentru ceea ce va deveni, prin involuţie, această instituţie care până mai ieri părea sfântă în conştiinţa naţiei. Este întâia oară când se simte o asemenea lipsă de interes din partea autorităţilor statului, reflectată şi in comportamentul  conducerii Ministerului Apărării!

          Un ceremonial sărac la Carei, cu participarea preşedintelui, într-o atmosferă apatică, de lehamite generală.

          O recepţie la Sala de Marmură a Casei Armatei din Bucureşti  la care ministrul – gazda principală – a întârziat o jumătate de oră. Unde s-a rostit un discus plat, la care au participat numai persoane din eşalonul doi al conducerii civile, politice şi democratice româneşti. A semănat cu un parastas la care participanţii, oameni deranjaţi de la preocupările cotidiene, rostesc pe la colţuri: “Morţii cu morţii, vii cu vii”.

          Este aniversarea unei Armate triste. Şi sărace. Poate pentru prima dată în ultimele decenii nu mai sunt bani nici măcar pentru hrana – sărăcăcioasă azi – a soldatului. Nu sunt bani pentru instrucţie, echipare, înzestrare. Se fac disponibilizări (pe bandă rulantă!) de personal şi se încurajează (oficial!!!) demisiile ofiţerilor, indiferent de merite şi capacitate. Sunt blocate promovările, salariile, încadrările. Se desfiinţează unităţi, mari unităţi, dispar garnizoane. În umbra acestora, nevăzut pentru privitorii neiniţiaţi, sunt distruşi oameni. Miile de militari sunt aruncaţi în vâltoarea hazardului, împreună cu familiile, soţii, copii, părinţi. O adevărată tragedie la care asistă indiferentă o societate mutilată şi ea.

        Armata, instituţia care se bucură (încă) de cea mai mare preţuire în sufletul românului de rând, umăr la umăr cu biserica, astăzi abia mai respiră.

        Se încearcă scoaterea acesteia din inima poporului prin desconsiderare publică. Şi în mare parte se reuşeşte, aplicându-se vechea învăţătură conform căreia dacă  nu se vorbeşte de ea, nu există!

        Citesc într-un jurnal apărut azi: „…de Ziua Armatei, numai în două sate (din Transilvania), Dobra şi Paulini, se puteau vedea mai multe drapele decât au fluturat vreodată, la o  sărbătoarea naţională a României, în cel mai mare cartier bucureştean”.

        De Ziua Armatei Române, toamnă afară, toamnă în suflete.

                                                            *