15 octombrie 1997

Citesc în „Revista de Istorie Militară” un articol al Vasilicăi Manea care încearcă descifrarea personalităţii mareşalului Antonescu prin prisma rezoluţiilor sale puse pe documente ale vremii, 1940-44.

Mă conving că şi atunci problemele armatei erau, în mare măsură, similare cu cele de azi: echipare proastă; organizare fără un fundament real; personal în exces; unităţi greoi de condus şi cu o mobilitate redusă; lipsă de respect a şefului faţă de subordonat şi a subordonatului faţă de şef; inflaţie de legi, ordine şi instrucţiuni, unele cotrazicând pe altele;

Am reţinut câteva fraze  ale mareşalului care, ca şi durerile armatei române, îşi păstrează actualitatea: „Trebuie să tindem să facem din soldat un om, nu un animal. La război trebuie să mergem cu suflete de elită, nu cu vite. Armata are nevoie de suflet, de elan, de spirit de sacrificiu. Nu se poate cere sacrificiu sufletelor care au fost crescute la şcoala umilinţei”

Mai rezultă, citindu-i cuvintele, că Antonescu a avut încredere în vechile percepte conform cărora munca cinstită va fi totdeauna răsplătită. În 1940, scria: „Munca este cheia succesului în viaţă. Atribui tot succesul meu în viaţă muncii fără preget şi controlului continuu. Vă recomand cu toată stăruinţa să aplicaţi şi dumneavoastră cest sistem şi sunt convins că rezultatele vor fi cele căutate.”

Din păcate, tragicul său sfârşit şi vremurile de azi îl contrazic, în această privinţă, pe mareşal.

Văd că politica doreşte să-l condamne încă odată. De data asta la definitiva  uitare, străduindu-se să-l scoată din istorie. O condamnare la moarte, după moarte. Demers inutil desigur pentru că, în anumite privinţe, istoria se scrie singură. Dincolo de istorici şi politicieni. Cu litere ce nu mai pot fi şterse.

Fără a fi un admirator al mareşalului, de-a lungul timpului m-am străduit şi, în mare parte, cred că i-am înţeles personalitatea, deciziile care i-au călăuzit viaţa şi i-au pecetluit soarta. Decizii, nu totdeauna justificate prin perspectiva istoriei.

În opinia mea, mareşalul Antonescu a crezut, ca mulţi dintre generalii de azi, că militarul de carieră şi politicianul pot coexista. Ca unică personalitate. Strălucind în ambele ipostaze. Greşeală capitală. Pe care mareşalul o plăteşte şi acum. El şi urmaşii săi. Pentru că politicianul din el a anulat, definitiv pentru posteritate, realele sale merite ca ostaş. De om care a iubit sincer şi constant soldatul şi l-a respectat. Iar, militarul din el a obligat politicianul la comiterea unor greşeli de neiertat pentru un om politic. Greşeli care au modificat, poate, destinul naţiei.

Soarta mareşalului ar putea fi o pildă pentru unii generali de acum. Dacă ei ar avea luciditatea necesară şi puterea de a renunţa la tentaţiile politicii. Lucru de care mă îndoiesc.