Septembrie 1997

            Discuţie particulară cu generalul francez F.Paris, într-o dupăamiază ploioasă de toamnă. Mă aflu în Franţa cu ocazia întâlnirii bianuale a Comisiei Mixte de Cooperare Militară Bilaterală al cărei copreşedinte, din partea Românie , sunt. Faţă în faţă,  la o masă frumos împodobită, într-un salon „minion”, elegant, plasat undeva, în unul din cartierele vestite ale capitalei Franţei. Doar eu şi el. Continuăm, practic, o  dispută începută în sala de şedinţe.

           Franţuzul insistă în a socoti România parte componentă a Peninsulei Balcanice. Amestecă  elenismul grec cu panslavismul sârb ori bulgăresc şi cu latinismul nostru într-un mod inteligent dar evident forţat, fals. Mi se pare deranjantă insistenţa generalului. Cu atât mai mult cu cât nu-l suspectez de naivitate.  Şi nici de abordarea întâmplătoare a unei asemenea teme.

            Încerc să-i explic, cu elocinţa de care mă mai simt capabil la sfârşitul unei zile obositoare, că oricât ne-am strădui nu putem afla Balcanii la nord de Dunăre. Cât de mult am căuta, acolo găsim Carpaţii. Limita nordică, de facto acceptată, a peninsulei Balcanice este materializată de Dunăre, râul Sava, râul Kupa şi apoi o linie imaginara până la golful Kvarner pe coasta Dalmată. Există, desigur şi alte variante. Dar, chiar şi cea mai nordică „graniţă”, ne însuşită de nimeni, nu depăşeşte Carpaţii meridionali.

            Da, poate ar fi  admisă, fiind reală, o puternică influienţă spirituală. Cu dublu sens. Dar să nu confundăm căciula cu bărbia. România acoperă Peninsula Balcanică exact ca o căciulă, ferind-o de răceala nordului baltic şi de căldurile excesive ale câmpiei ruse. Nu numai fizic.

            Mă priveşte cu neîncredere, ba chiar mai grav, cu o oarecare toleranţă îngăduitoare.  Cu înţelegerea pe care cel superior trebuie s-o aibe faţă de bietul prizonier al spaţiului său natal. Spaţiu pe care acesta nu-l poate percepe în întregul său din neputinţa de a cuprinde cu mintea dincolo de cercul în care soarta l-a ţintuit.

            Îl întreb atunci dacă nu cumva Franţa se află în Peninsula Iberică.  Ceva mai mult interes pare a se vedea în privirea sa. Bănuieşte că dincolo de aparenta mea nedumerire se află o capcană. „Nu, desigur că nu! Se vede şi o ştie toată lumea.”

            „La fel este şi cu România”, îi explic. „Aplicând de la vest la est în Peninsula Iberică logica pe care tu o aplici de la sud la nord în Peninsula Balcanică, ajungem la concluzia – recunosc, ciudată – că Franţa s-ar afla în Peninsula Iberică. Concluzie la fel de adevărată ca şi plasarea României  în Peninsula Balcanică”

            Schimbă discuţia. Accept manevra, fără a fi convins că l-am şi lămurit. Ştiu. Sentimentul occidental de superioritate este o maladie care nu se vindecă cu o singură pastilă.