4 august 1996

        Recitesc în traducere românească cartea „Vom Kriege” şi ceea ce scria fostul soldat (şi general) prusac Carl von Clausewitz (1780-1831) despre „războiul absolut”.  Revăd binecunoscuta teorie conform căreia „războiul nu este decât continuarea politicii prin alte mijloace” şi încerc să găsesc diferenţele de esenţă faţă de conceptul  „războiului total”, susţinut ceva mai târziu de un alt „von”, generalul german E. Ludendorff.

        Ca să îi înţeleg teoria, revăd datele biografice ale lui von Clausewitz. A intrat în armată la vârsta de 13 ani, a luptat pe front împotriva armatei Franţei revoluţionare şi a înaintat în ierarhia militară ajungând, la numai 38 de ani,  general-maior. În 1812 era tânăr ofiţer străin în armata rusă şi se pare că l-ar fi inspirat pe marele Lev Tolstoi în creionarea unui personaj din romanul  „Război şi pace”…

         Încercând să mă dumiresc între „războiul absolut” şi „războiul total”, în mod ciudat şi aparent fără nici o legătură, ajung,  de fiecare dată, la teoriticienii militari ai lui Hiter. Nazisti. Cei care au definit pacea ca fiind „războiul dintre războaie”. 

          Totuşi, ce îi leagă pe nazişti de bătrânul general von Ludendorff? Simplu. Generalul, personalitate marcantă a armatei germane, la sfârşitul primului război mondial se opune capitulării necondiţionate a Germaniei şi este scos din armată. Se retrage în Suedia şi intră apoi în NSDAP, partidul nazist. Idei ale sale sunt preluate de teoreticienii militari ai partidului şi dezvoltate până la ceea ce s-a sintetizat apoi prin „pacea-războiul dintre războaie”.

        Pacea, în viziunea acestora, reprezenta perioada de timp de după încheierea un război în care se pregăteşte începerea următorului război.

        Din nou, aparent surprinzător, descopăr că o importantă personalitate militară sovietică, mareşalul Boris Mihailovici Şapoşnikov (cel care timp de aproape 20 de ani , intre 1925 şi 1945, a fost comandantul Academiei Militare Frunze din Moscova) avea o viziune asupra păcii, acceptată oficial,  periculos de apropiată teoreticienilor militari ai lui Hitler. Nu pot decât să constat că Stalin şi Hitler aveau concepţii  extrem de apropiate cu privire la război, motivele declanşării, utilităţii şi finalităţii sale. .

        Parafrazându-l pe von Clausewitz, mareşalul Şapoşnikov susţinea: „dacă războiul nu este decât continuarea păcii prin alte mijloace, pentru noi pacea nu este decât continuarea războiului prin alte mijloace”. Doar diferenţe de nuanţă faţă de „pacea-războiul dintre războaie”, nu-i aşa?

           Şi iată cum mareşalul sovietic, mort în martie 1945, îmi poate confirma o temere mai veche, aceea că, ceea ce înţelegem prin  „perioadă postbelică” nu este pacea, ci o himeră. Un amestec tragic de speranţă şi durere ascuns într-o linişte aparentă, înşelătoare. Pe care, în lipsa unei alte asocieri concrete, l-am numit pace.

        Oare războiul continuă? Este războiul o stare perpetuă? Atunci cum să definim starea de pace? Ce este ea? Iată teme  asupra cărora se mai poate reflectata.

        Poate că astăzi, lăsându-mă condus de  raţionamentele de mai sus, ar trebui să-l cred, încă odată, pe Platon. El, acela care, cu circa două milenii şi jumătate în urmă, afirma: „Numai cei care au murit au văzut sfârşitul războiului”.