Remember-8 (Note si insemnari 1996-1998)

August 1997

La 6 august s-a sărbătorit la Mărăşeşti împlinirea a 80 de ani de la istorica victorie a armatei române asupra trupelor germane.  Am fost  invitat la ceremonie şi am participat.

Încerc să-mi explic de ce episodul Mărăşeşti (6 august-3 septembrie 1917) apare ca o filă glorioasă în istoria armatei române. A fost obţinută o “victorie istorică”?  Revăd, din impresionantul studiu „Istoria militară a poporului român”, jurnalul de front al întregii operaţiuni din acele zile. Nu pot ajunge la o concluzie clară. În zecile de acţiuni de luptă derulate timp de aproape o lună trupele noastre nu au înaintat nici un metru. Din contră. Sfârşitul operaţiunii a găsit trupele române retrase în adâncime circa 8 kilometri pe un front cu lărgimea de aproape 35 kilometri. Deci, din punct de vedere strict militar, tactic, nu pare a fi un succes.

Desigur, a fost o victorie din punct de vedere strategic întrucât s-a oprit ofensiva nimicitoare a armatei germane. Dar nu cred că numai asta dă reala însemnătate a evenimentului, cu atât mai mult cu cât acolo am luptat alături de trupele ruseşti iar germanii trecuseră deja, ca prin brânză, peste mai mult de două treimi din teritoriul ţării.

Înţeleg că adevărata măreţie a luptelor de aici o dă JERTFA! Acolo, în satele din jurul Mărăşeştiului au pierit zeci de mii de tineri a căror singură vină a fost că luptau într-o armată prost echipată, lamentabil dotată din punct de vedere armament şi comandată, nu de puţine ori, iresponsabil.

Numai în ziua de 25 iulie/7 august 1917, după ora 13.00, atunci când maiorul Atanase Ionescu, comandantul batalionului 3 din regimentul 32 Mircea a hotărât lansarea contraatacului la baionetă împotriva mitralierelor nemţeşti, timiţându-şi subordonaţii în luptă numai cu cămaşa pe ei, fără vestoane, fără căştile metalice protectoare, au murit 34 de ofiţeri şi 1770 de soldaţi! Între ei, desigur, maiorul Atanase Ionescu, alţi 22 de ofiţeri şi cei 1005 soldaţi, toţi din regimentului 32 Mircea.

Da, cu baioneta împotriva mitralierei! Atâta aveau, cu asta au plecat la război, cu asta au luptat! Se albise pământul cu cămăşile soldaţilor români morţi acolo, în „sectorul dintre Moara Albă şi Străjeru”!

De ce simt nevoia să recurg la istorie? Pentru că acolo, la Mausoleul Soldatului Român, au rostit cuvântări avântate politicieni, au fost depuse coroane de flori, a fost lăudată Armata Română, a fost oficiată o slujbă de pomenire a eroilor neamului. Însuşi preşedintele Constantinescu a subliniat „respectul de care trebuie să se bucure armata ţării”.

Cât cinism! În aceeaşi zi de 6 august 1997, cînd cinsteam lângă clădirea-cimitir eroismul soldatului român, se anunţa ciuntirea bugetului armatei cu 800 miliarde de lei. Se condamna la blocaj şi se prefigura intrarea în colaps a armatei.  Militarii, erau puşi în situaţia de a alege: se plătesc salariile ofiţerilor şi subofiţerilor sau se hrăneşte trupa? Nu mai erau bani pentru amândouă. De îmbunătăţirea echipării ori continuarea aplicării programelor de înzestrare, nici vorbă!

Cele două momente concomitente ilustrează cum nu se poate mai bine iresponsabilitatea conducătorilor ţării şi imensa minciună pe care, aceiaşi politicieni, o întind peste ţară.

Suntem blestemaţi să nu învăţăm niciodată din lecţiile istoriei.  Ca şi cu 80 de ani în urmă, batjocorim soldatul român, armata în totalitatea sa. Nu-i asigurăm minimul necesar pentru ca în caz de război să nu plece pe front pe post de condamnat la moarte.

Procedând aşa cum o facem acum, vom privi fără pic de remuşcare cum, din vina noastră, copiii aceştia mor. Apoi vom lăcrima, îi vom numi eroi, vom ţine slujbe şi cuvântări deasupra grămezilor oaselor lor fărâmate de gloanţe. Banii necesari acum pentru echipare, instruire şi dotare îi vom da mai târziu  pentru ridicarea de mausolee.

Întregul discurs prezidenţial a fost construit pe sintagmele: „suntem un neam de supravieţuitori…”; „am urcat timp de secole pe culmile disperării…”; „trebuie să putem vedea (!) în destinul chinuit al acestei naţii semnul eternităţii…”; „strângând din dinţi să mergem mai departe…”;

Asta acum, când ne zbatem într-o cruntă sărăcire ( nu numai sărăcie!) generată de decizii aberante şi hoţii demne de cartea recordurilor.

Nu le-o fi ruşine?

Rating 3.00 out of 5
[?]

3 thoughts on “Remember-8 (Note si insemnari 1996-1998)

  1. Cui sa le fie rusine? Politicienilor? Daca ar fi stiut ce e aia rusine, nu s-ar fi apucat de politica la modul la care inteleg ei sa faca politica. Ei “lacrimau” atunci cand isi aminteau de soldatii morti, NU pentru soldati, NU pentru parintii lor, ci cu speranta nesimtita ca vor obtine niste voturi de la oamenii sensibili care le urmareau cuvantarile false. Se pare ca, asa cum corpul uman da nastere la paduchi atunci cand nu se curata, tot asa societatile umane dau nastere la politiceni, iar poporul roman da nastere la politicieni de tip romanesc. Zic “de tip romanesc”, pentru ca la alte popoare nu e posibil sa supravietuiasca asemenea jigodii.

  2. Doar despre Marasesti

    Initial, si eu parcurgand istoria campaniilor din 1916 si 1917 inclinam sa cred ca Marasestiul nu e un moment chiar atat de glorios pe cat se dorea. Mi-a schimbat insa parerea Constantin Kiritescu cu a sa lucrare fundamentala “Rasboiul pentru reintregirea Neamului”.

    Si ramane de subliniat pe langa jertfa militarului roman, in fapt a taranului roman imbracat in uniforma, puterea de regenerare a Armatei in conditii de criza. Armata de la Marasesti nu mai era cea din 1916, era echipata, inzestrata si comandata dupa model francez cu echipament si armament francez si mai ales incadrata cu ofiteri care au trecut examenul campaniei din 1916. In acea iarna de restriste politicul s-a plecat in fata militarului, a acceptat sa nu se mai implice in treburile armatei, a acceptat de nevoie ca ofiterii impinsi de la spate sa ocupe functii de decizie sa fie indepartati sau chiar judecati pentru incapacitate.

    Rezultatul a fost Marasestiul unde romanii au dus mai mult o lupta manevrera decat una de aparare, fiind nevoiti sa-si inlocuiasac aliatii rusi in fata ofensivei germane. Si culmea au produs mai multe victime germane decat tributul lor de sange. S-a demonstrat pe scurt ca avand o dotare echivalenta, o instruire buna si mai ales simtind aproape conducerea tarii (regele si generalii) armata romana a invins. Si poate pentru ultima oara in istoria romanilor lucrul care a dat coeziune, promisiunea facuta de rege cu impropietarirea cu pamant a taranilor s-a realizat dupa razboi, in 1923 reforma agrara consfintind acest lucru.

    Dar atunci existau si oameni de onoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*