MORMINTE

                                                       MORMINTE

            Asist, cu o oarecare nedumerire, la valul mass-media generat de dezgroparea osemintelor celor doi. Ale dictatorului şi „tovarăşei sale de viaţă”. Încerc să-mi explic fenomenul şi concluziile nu mi se par  deloc roze.

După două decenii, mersul bolnav al istoriei noastre a făcut ca numărul celor care îl regretă pe Ceauşescu să atingă cote dea-dreptul alarmante. Astăzi circa 40% din români declară că trăiesc mai rău decât în vremea când ţara era condusă de el. Amintirea timpurilor comuniste pare să invadeze subconştientul populaţiei.  Nu spre a sublinia greaua suferinţă de atunci. Pentru a spune că era mai bine. Fenomen  stimulat şi de tendinţele evident autoritare a actualului preşedinte. De măsurile guvernamentale care sunt percepute  ca destinate oprimării omului de rând, de o austeritate gratuită şi aberantă. Precum şi de apariţia semnelor de întoarcere spre dictatură. Din această democraţie subţire şi cu greu legiferată până la stadiul actual.

Dacă la moartea celor doi, dreaptă ori nedreaptă, nimănui nu-i părea rău, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Acea bucurie interioară a fiecăruia, generată de speranţa unui trai mai bun şi de intrarea zâmbitoare în rândul ţărilor democratice, unde părea că sunt numai râuri de lapte şi miere, a dispărut. Nu fiindcă nu ar fi  existat dorinţa populară de transformări democratice. Nu fiindcă populaţia nu ar fi înţeles că mersul spre mai bine poate trece şi prin perioade de renunţări. Cu toţii, milioanele de români au înţeles nevoia temporară de efort.

Dar,  de douăzeci de ani românul atâta face: renunţă la binele  de moment îmbiat de o himeră a fericirii viitoare. Douăzeci de ani înseamnă peste 7000 de zile şi nopţi! Aproape în fiecare dintre ele cetăţeanul acestei ţări a renunţat la ceva. Îndemnat de politicieni. Politicieni tot mai antrenaţi la şcoala minciunii. Tot mai puşi pe îmbogăţire prin furt la scară mare. Tot mai aroganţi, mai orbi şi mai nesinţitori la nevoile celor pe care îi jecmăneau. Într-o scară continuu crescătoare.

După atâtea mii de renunţări, oricât de credul ar fi, cetăţeanul  nu poate să nu se întrebe: „Până când?”, „Pentru ce?”, „În folosul cui  dau eu mereu fără să primesc nimic în schimb?” Şi, fără să vrea, gândul îl duce spre trecut. Şi face comparaţii. Omul simplu simte oprimarea prezentă mult mai acut decât pe aceea trecută. Fie şi numai pentru că uitarea şi-a făcut treaba. Şi poate, pentru că acum ştie că s-ar putea trăi mai bine dar că există guvernanţi care, din motive departe de interesele sale directe, nu-i vor binele. Pentru că el, cetăţeanul român, crede că a venit timpul să vadă răsplata sacrificiilor sale. Gîndeşte corect, deoarece are în faţa ochilor multimiliardarii născuţi peste noapte concomitent cu sărăcirea sa. Şi din nou face comparaţii. Şi din nou constată că pe vremea „împuşcatului” nu era aşa. El, cetăţeanul, nu era atât de sărac. „Ăilalţi” nu erau atât de indecent de bogaţi.  Nostalgicii nu se nasc aşa… cu o deviaţie de percepţie a prezentului. Ei devin cei ce regretă trecutul îndemnaţi de realităţile grele care îi sugrumă, de concluziile la care ajung, comparând modul în care au trăit atunci cu traiul de acum.

Se adaugă la toate acestea presiunea cotidiană de mai rău. Anunţurile cu noi biruri, cu noi tăieri de salarii şi pensii, cu noi încălcări ale legilor care îi asigurau o oarecare protecţie, o oarecare siguranţă în ziua de mâine. Totul pare a merge în defavoarea sa, a contribuabilului de condiţie medie. În sensul suprimării sale fizice şi morale. Şi trecutul revine iar, în subconştient. Şi i se  pare că atunci a fost mai bine. Şi prin sintetizarea firească logicii maselor, Ceauşescu devine mai bun decât Băsescu, sau Iliescu, sau Constantinescu. Ei, ultimii, fiind cei care au permis, în viziunea lui, a omului de rând, apariţia şi înflorirea răului care îl macină astăzi.

Schimbarea sensului percepţiei asupra lui Ceauşescu se poate vedea clar la Cimitirul Ghencea. La mormânt. În timp, crucea de lemn negeluit a fost înlocuită cu una din stejar lustruit, apoi din fier, apoi din beton şi în cele din urmă din piatră frumos prelucrată. Poate chiar din marmură. Cu fotografii ale decedaţilor, flori, multe lumânări şi drapelul naţional. În condiţiile în care familia nu a făcut nici un efort, ne recunoscând niciodată că acolo s-ar afla osemintele celor doi.

Ajung la concluzia că deshumarea din aceste zile generează interesul presei deoarece media simte zona care  preocupă cititorul şi se duce direct acolo. Ca să îi dea acestuia ceea ce caută. Ar rezulta că, vrem-nu vrem, Ceauşescu şi familia sa devin pe zi ce trece subiecte de mai mare actualitate, de mai mare interes.  Prezente aproape cotidian în viaţa, trăirile şi amintirile multor români. El, mormântul său, exhumarea sa, faptele sale, judecarea sa, familia.

Deshumarea fizică se suprapune dezgropării spirituale, treptate, din negura istoriei a dictatorului văzut acum, prin comparaţie, ca un conducător iubitor de oameni. Oricum, cu mai mare grijă faţă de traiul vulgului decât guvernanţii de azi.

Toate acestea fiind posibile şi stimulate  prin incopetenţa şi demersurile antiromâneşti îmbibate de  inconştientă ale politicienilor ajunşi legal în fruntea ţării.

Bine ar fi să mă înşel în demersul meu mintal. Dar tare îmi este teamă că nu greşesc. Şi din păcate, ceea ce trăim zi de zi pare a-mi confirma spusele. Sunt zile în care Ceauşescu este mai prezent pe ecranele televizoarelor decât era la vremea când trăia. Cu mult mai des decât actualul preşedinte ori iubitul nostru premier.

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*