ÎNTREBĂRI RETORICE
( privind un portret incendiat)

Încerc să înţeleg ce este în sufletul unui om, şef de stat, când vede că poporul care l-a ales îi arde poza în piaţa publică. Îi arde portretul aşa cum dai foc gunoiului. Pentru că el, poporul, se simte înşelat, minţit, jefuit tocmai de cel în care investise încredere. De cel căruia îi încredinţase în mod sincer destinul său, viitorul copiilor săi.
Cum lucrează mintea acestui om? Ce mecanism interior îi anulează bunul simţ şi sentimentul de ruşine? Câtă indolenţă îi trebuie ca să mai iasă în stradă, între oameni? Cât de gros poate avea obrazul pentru a mai rămâne în funcţie măcar o zi după ce este subiectul unui asemenea gest de dispreţ?
Mă întreb… Ce mutaţie teribilă trebuie să fi avut loc în „cutiuţa cu sentimente” a unui om pentru a deveni capabil să distrugă, fără remuşcări, vieţile a milioane de oameni? Pentru a putea mutila milioane de destine? Pentru a fi în stare să condamne la moarte lentă, prin provocarea de traume sufleteşti şi prin înfometare, milioane de vârstnici?
Câtă insensibilitate trebuie să posezi pentru a nu-ţi păsa de suferinţa unui întreg popor? Acel popor din care te tragi, din care vin părinţii şi bunicii tăi. Acel popor care ţi-a dovedit dragostea lui acceptându-te drept conducător.
Câtă ură se poate afla în tenebrele ascunse ale sufletului acelui om care îşi condamnă, cu bună ştiinţă, la suferinţă propria naţie? A acelui om care suportă fără remuşcări, ba chiar cu zâmbetul pe buze, lacrimile pe care el le aduce, în mod voit şi nemotivat, pe obrajii bătrânilor ţării sale? Ce mai înseamnă trădarea de neam pe lângă acest gest de o abjectitate supremă?
Pentru tine, şef de stat, care să fie motivele adevărate ce te îndeamnă să mai rămâi pe funcţie după ce simţi dispreţul cetăţenilor ţării tale? După ce îl auzi, dispreţul, strigat din zeci de mii de guri disperate? Cât poţi fi de dator şi cui? Cât îţi poate fi de frică de plecarea de sub scutul puterii şi pentru ce crime te temi că vei plăti? Cât de disperat poţi fi? Şi cât de laş?
Şirul întrebărilor poate continua la nesfârşit. Pentru că însăşi existenţa unui asemenea individ, este o întrebare. Pentru că apariţia posibilităţii ca el să ajungă să conducă un popor, este o întrebare. Pentru că doar ideea că cineva ar putea respecta şi dori să fie condus de un asemenea specimen, este o întrebare.
Dar nu pot ca, om cu judecată fiind, să nu-mi pun întrebări. Chiar dacă nu voi căpăta răspunsuri niciodată. Chiar dacă nu voi trăi atât încât să aflu cum va judeca istoria un astfel de personaj şi dacă numele său se va alătura sau nu, altora, ale căror portrete au ars în piaţa publică: Hitler, Stalin, Ceauşescu.