LACRIMI

De Sfinţii Constantin şi Elena mă duc, ca de obicei, la prietenul meu Costică. Om de mare valoare la vremea lui, azi pensionar. Şi el şi coana Ioana, nevastă-sa. Dacă ar fi să adun cât timp au muncit ei amândoi pentru ţara asta, s-ar aduna vreo optzeci şi ceva de ani. Costică, om de viaţă, are o adevărată slăbiciune pentru ziua numelui. Este, practic, singura sa petrecere adevărată din an.Poate pentru că se sărbătoreşte primăvara când, după iarnă, viaţa pare mai frumoasă.
De data asta parcă e altfel. Costică pare nedormit şi fără chef. Are o privire tristă, îndreptată undeva, spre interior. Zâmbeşte forţat la încercările mele de a-l înveseli. Este supărat.
Îmi spune că nu-i mai prieşte nimic gândindu-se că peste numai câteva zile pensia lui şi a nevestei vor fi ciopârţite. Salariul fiului şi al norei, cu care locuiesc împreună, vor scădea şi ele. „Pierdem împreună cu băiatul şi noră-mea aproape 1500 de lei pe lună. Enorm pentru noi. Este ca şi cum ei, Ioanei, i-ar lua pensia cu totul. În ce ţară am ajuns să trăim? Unde se duc bănuţii noştri şi ce se va alege de ei? Cu ce i-am supărat, eu şi Ioana, pe Băsescu şi Boc? Cu ce i-au supărat copiii mei?”
Văd lacrimi în ochii prietenului Costică. De ziua lui, plânge.
Coana Ioana mă îndeamnă din priviri să-l las să-şi verse amarul fără să-l mai zgândăr. „Uite”, îmi zice Costică, „ am aici proiectul Ordonanţei de Urgenţă! Este strigător la cer. Prin numai şase pagini se întoarce cu fundul în sus o întreagă legislaţie privitoare la drepturile a peste zece milioane de români. Sute de pagini gândite şi puse în practică pentru om, pentru o viaţă mai bună a sa, sunt făcute praf. Am numărat. Prin această hârţoagă, numită Ordonanţă de Urgenţă, împotriva oricăror reguli democratice şi de drept, se modifică 47 de legi! Am aici numărul şi denumirea lor. Multe din ele sunt legi organice, care n-ar putea fi modificate decât prin hotărâri ale parlamentului reunit în plen. Se mai schimbă încă 13 Ordonanţe de Urgenţă, unele date chiar de ei înainte de alegeri!”
Cum să-l liniştesc pe bietul meu prieten? Încerc să-i explic că s-ar putea să fie numai o măsură tranzitorie, că lucrurile vor reveni la normal…Mai rău fac. Costică explodează. Nu-l mai văzusem niciodată atât de furios. „Tu crezi minciunile astea? Au reuşit să te prostească şi pe tine?” Bate cu podul palmei în masă. „M-am uitat în Constituţie. Sunt călcate în picioare, cu neruşinare, nu mai puţin de 11 articole, între care cele privind drepturile fundamentale ale cetăţeanului, cele privind obligaţiile statului faţă de cetăţenii săi, cele privind drepturile copiilor, ale tinerilor, ale persoanelor cu handicap.”
Mă simt stânjenit de izbucnirea gazdei. Coana Ioana s-a retras pe un scaun mai îndepartat şi îşi sterge, tăcută, câteva lacrimi. Imi spune, cu glas stins: „Vezi, asta o să-l bage în mormânt. Nu a suferit niciodată nedreptatea. În primul rând aceea îndreptată împotriva celor amărâţi şi lipsiţi de apărare.”
Găsesc o scuză şi plec repede de la prietenul Costică. Sunt trist. Merg gândindu-mă la durerea milioanelor de oameni care, asemena lui Costică, au muncit o viaţă şi au plătit cu puţinul lor pentru a avea bătrâneţi liniştite. Pentru a-şi trăi ultimele ceasuri cu mulţumire şi demnitate. Şi acum li se ia şi singurele lucruri de care se mai puteau bucura la vârsta senectuţii, a neputinţei, o bucata de pâine pe masă şi un sfârşit senin. Nu ştiu să blestem, că aş face-o.
Mă gâdesc cât de lipsit de omenie poţi fi, tu preşedinte ori prim-ministru, să condamni la disperare pe cei aflaţi deja în pragul sărăciei şi să-i protejezi pe aceia putred de bogaţi. Să nu te atingi de averile fără de margini, agonisite în numai câţiva ani prin fraudă şi să bagi mâna în buzunarul celui sărman.
Şi mă mai gândesc cât de lipsiţi de demnitate pot fi cei care, din interese pur politicianiste, susţin şi votează asemenea acte de nedreptate, ei fiind trimişi acolo tocmai de oamenii pe care acum îi trădează cu bună ştiinţă. Cum mai pot da ei ochii cu sărmanii pe care i-au rugat să-i voteze promiţându-le că le vor apăra interesele?
Revăd lacrimile din ochii obosiţi ai prietenului Costică. Lacrimile neputinţei într-o ţară cu conducători care nu-şi mai respectă părinţii, care îşi desconsideră poporul.Lacrimile neputinţei într-un stat unde dreptatea este pe cale să moară. Lacrimi amare peste care se calcă cu pantofii cumpăraţi la Paris şi cu cauciucurile maşinilor de lux, având în fiecare roată o sută de pensii medii româneşti. România, sfârşit de mai, 2010. Aşa este în ţara mea, plouă cu lacrimi.