UN IDIOT,EU!

Am ascultat azi, ieri şi alaltăieri cel spuse naţiunii, deci şi mie, de primul nostru ales, domnul preşedinte şi de primul său ales, domnul Boc. Spuneau lucruri îngrozitoare, criminale pentru milioane de români. Nu numai că i-am auzit, i-am şi văzut. Erau vii. Se mişcau, râdeau, vorbeau. Vorbeau despre nişte măsuri care mă priveau direct, îmi schimbau viaţa. Cu toată străduinţa minţii mele, nu am putut pricepe noima, rostul, celor spuse şi făcute de ei. Şi nici pentru cine le făceau. Concluzia, sunt un idiot!
Nu pot înţelege că există numai două soluţii pentru ieşirea din criză. O singură alternativă. Ori plătesc eu, ori plătesc tot eu. Ce s-o fi întâmplat cu celelalte posibilităţi?
Şi nu pricep că, în înţeleapta lor viziune, preşedintele (care nu ar trebui să aibe vreo treabă cu asta) şi premierul (care are obligaţii dar nu şi le asumă) au ales varianta cea mai bună pentru mine. Unica salvatoare. Să plătesc eu!
Nu înţeleg de ce măsura asta “salvatoare” nu trebuie să aibe un termen limită. Terminarea crizei, spre exemplu. Ori căderea guvernului. Eu, în prostia mea, consider că ar fi trebuit să aflu cât va continua jaful. Sau binefacerea. Măcar pentru a şti ce să scriu în testamentul lăsat urmaşilor mei…
Nu pot pricep, cu toată sforţarea mea, cum se face că eu am hotărât ce, cui şi cât să plătesc fără să mă întrebe nimeni. Şi fără să spun cuiva. Sunt şi acum confuz. Ce-oi fi avut eu cu mine? Cu ce aparat mi-o fi citit preşedintele gândurile?
Mi se cere să fiu solidar. Cu ceea ce altii au hotărât, împotriva mea! În inconştienţa mea aş fi vrut ca întâi să fi fost consulat dacă vreau, dacă pot să plătesc. Şi apoi, dacă eram de acord, să mi se ceară solidaritate.
În ruptul capului nu pot pricepe că guvernul, preşedintele, care au risipit aiurea banul luat de la mine, nu au nici o vină. In prostia mea îmi închipui că el, guvernul, şi el, preşedintele, au datoria să asigure bunăstarea ţării, a cetăţeanului. Şi nu să-l sărăcească programat, îmbogăţindu-se ei.
Sunt supărat pe mintea mea pentru că nu realizează cât de mult suferă preşedintele şi bogatul nostru guvern anunţând asemenea măsuri. Eu credeam, în naivitatea mea, că zâmbetele lor de mulţumire şi râsul lor din toată inima erau adevărate.
Deşi mă străduiesc, nu pot înţelege cum şi cât de bine îmi fac eu mie dând un sfert din câştigul meu statului. Fără ca statul să facă ceva pentru mine, direct sau indirect. Eu, până azi când preşedintele mi-a deschis capul, ştiam că dacă am bani mai puţini trăiesc mai rău. El îmi spune că o duc mai bine. Ei bine, dilema asta mă chinuie. Şi numai fiindcă sunt un idiot. Altfel cum s-o explic?
Nu înţeleg cum se face că nici în Grecia, unde e mai rău ca la noi, nu s-au tăiat salariile şi pensiile, iar la noi “se impune”.
E clar, trebuie să să consult un doctor pentru proşti. Pentru că idioţenia mea nu se opreşte aici. Continui să nu pricep unde s-au dus banii mei, de ce nu este nimeni răspunzător şi pedepsit pentru furtul naţional organizat de la cel mai înalt nivel, cine este preşedinte şi cine prim-ministru în ţara asta şi cine este de fapt domnul Boc, cum poate fi statul cel mai mare duşman al cetăţenilor săi. Vă spun sincer, nu pot înţelege nici măcar deosebirea dintre un dictator şi un preşedinte jucător…
Mai grav, prieteni, este că am căpătat un reflex absolut inexplicablil. Îmi vine să strig de când mă trezesc şi pînă adorm: Ar-gen-ti-na! Ar-gen-ti-na! Ar-gen-ti-na! Uneori şi în vis.